Munţii Stâncoşi – Arhipeleagul Căpăţânilor din judeţul Vâlcea

Li se mai spune Stâncoşii Vâlcii.

De fapt, sunt poate cei mai interesanţi şi pitoreşti munţi din grupa Parângului. Este vorba de Munţii Căpăţânii, cei care au generat, prin zecile de pârâie şi râuri, adevărata poveste a Vâlcii. Pentru că, fără aceşti Stâncoşi, nu am fi avut acele văi înverzite, acele adevărate ţinuturi de legendă care curg de la nord la sud precum un manuscris nescris, ci doar pictat.

Stâncoşii Vâlcii se văd din toate direcţiile, Ursu, Buila, Vânturariţa, Romani, sunt creste care tronează şi se zăresc de la Muereasca până la ieşirea din Slătioara. Creste dure, cu vârfuri ascuţite, plini de canioane, aceştia sunt Munţii Căpăţânii, plini de peşteri, cascade, ţinut monastic, cu două meteore, un adevărat peisaj unic, un cadou dat acestui Stancosi2judeţ de către divinitate.

Valea Olteţului adună toate castelele boiereşti, conacele care mărginesc Vâlcea de Vest până jos, dincolo de Bălceşti: Alunu, Grădiştea, Sineştii, Livezii, Lăcustenii, Beneştii, reprezintă o Loară în miniatură a acestui judeţ.

Cerna, un alt râu care pleacă din Stâncoşii Vâlcii, o ia la trap printr-un frumos canion, până la Vaideeni, după care se relaxează, oferindu-ne dealurile înverzite ale Stroeştiului, Lădeştilor, Lăpuşatei, Fârtăţeştiului.

Un alt râu care vine ca un cavaler cruciat, scăpat din nebunia Căpăţânilor, este Luncavăţul, râu de legendă, care adună la un loc Măldăreştii, Hurezenii, Oteşanii, Popeştii, Şirineasa, povestind despre Firijba, haiducii Cotoşmanului şi alte înscrisuri de basm.

Bistriţa rupe munţii, taie cele mai înguste chei în calcar din România şi dă culoare Costeştilor, Tomşanilor şi închide cortina la Băbeni.

Dar nu fără Otăsău, un haiduc al Căpăţânilor, care le-a fost apă limpede partizanilor de mai sus de Bărbăteşti şi care curge lin printre Pietrari şi Păuşeşti.

Stancosi3Govora vine cuminte la apel, lăsând un alt mare râu princiar să scape din  nebunia Stâncoşilor Vâlcii – Olăneştiul. Râul, care vine ca un nebun printre crestele de est, ia pe sus Cheia şi ajunge apoi, pentru împlinire, în Olt, pictând Măglaşii şi Vlădeştii şi dând Râmnicului blazon.

Povestea se încheie cu Muereasca, râul creştin care ţine loc de vecernie călugărilor athoniţi de la Frăsinei.

Acestea sunt razele vii, sălbaticii cai aripaţi cu aripi de apă, care curg dinspre Stâncoşi şi dau culoare, forme de relief, viaţă efectivă acestui judeţ. Atâtea râuri pe o rază de doar 50 de km… Este cutremurător de fascinant, de parcă, în măruntaiele Căpăţânilor, stă, încă de la Facere, un uriaş fluviu, ca un şarpe închis ce se luptă să spargă acest capac de calcar şi granit. Şi, dacă nu poate, reuşeşte totuşi să iasă în zeci de firicele spre afară, pentru a trimite lava limpede prin râurile de mai sus. Iar în vara anului 2014 ceva l-a supărat, pentru că a rupt tavanul şi a trimis prăpăd prin râuri, de a făcut una cu apa… toate satele de mai jos. Vreun blestem al munţilor.

Omul a venit apoi cu casele, cu bisericile, cu iubirile, cu poezia, cu doinele, cu castele. Dumnezeu a venit cu brazii, cu mestecenii, cu vulturii, cu dealurile, un lego care se pierde până la buza de jos a judeţului.

Stancosi4Fără Stâncoşii Vâlcii, judeţul nu ar fi existat, ar fi fost doar un oarecare colţ de România, fără viu, fără culoare, fără ape. Iar Oltul ar fi ajuns la Dunăre un amărât de râu, slăbit de alergătură prin Făgărăş, înfometat, tras la faţă şi plictisit că nu a avut ce primi de la Turnu Roşu până aci, la Măgurele.

De aceea, când facem un înconjur al Vâlcii, dinspre Muereasca până dincolo, la Milostea Slătioarei, şi privim crestele Căpăţânilor, să ne uităm acolo, ca la un templu incaş, unul care spune că sfârşitul lumii va veni atunci când templul va fi prăbuşit, iar fluviul de sub pământ va seca.

Mihai IONESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *