Misterul celor trei cruci de la Grădiştea, din satul Dobricea

de Ilie Fîrtat

Era o duminică splendidă de toamnă. Soarele ne îmbrățișa generos cu razele-i dogoritoare de sfârșit de septembrie. Noaptea fusese destul de rece, dar încă nu dăduse bruma. Mergeam prin pădure după mânătărci împreună cu nea Mărin, om trecut de 80 de ani, ce făcuse războiul parcă ieri, după felul cum povestea despre el. Pe nea Mărin îl purtase războiul de la Stalingrad până în munții Tatra. Sau cum spunea el, ”… de la început până la sfârșit! Și ține minte, nepoate, nu am fost rănit decât de trei ori!” Și nu pregeta să-și arate cicatricele cu mândrie, încă vizibile pe trupul său uscat de bătrânețe, dar încă plin de vlagă. Le purta ca pe niște decorații scumpe lui. Comuniștii nu l-au prea băgat în seamă pentru că luptase la Stalingrad și fusese decorat de Mareșal și de Rege, iar burghezia comunistă, cum le zicea el celor de azi de la putere, nu prea mai avea timp și de veterani, fiind prea ocupată să-și rotunjească averile cât mai repede!!
Nea Mărin era o enciclopedie ambulantă. Știa o sumedenie de lucruri extrem de interesante. Dar, mai ales, avea un dar neîntrecut de a-și depăna amintirile. Așa că, de câte ori aveam ocazia, nu ezitam să-l provoc pe nea Mărin la destăinuiri. Și, ca și cum asta ar fi așteptat și el din partea mea, nu se lăsa rugat de două ori. Ajunsesem la Culă, locul cel mai înalt din apropierea satului. De acolo, cu o privire, măturai satul întreg de la un capăt la altul.
– Ei, nepoate, vezi dealul ăla de peste Dobrice? Acolo e un loc unde-i zice ” La crucile Badii ”. Ai idee de ce?
– Nu, nea Mărine, nu! De auzit de Crucile Badii, am auzit, dar, de ce-i spune așa, habar n-am.
– Ei, ia așază-te aici pe trupina asta să-ți spun o poveste de demult. Ne mai tragem sufletul un pic până una alta, că văd că mânătărci avem cât de-o tigaie. Ne întoarcem pe sub culme la vale spre casă, poate mai găsim câteva pe acolo!
Ne așezăm noi pe câte o trupină, cât mai aproape unul de altul, la umbra pădurii, pădure ce se întindea cât vedeai cu ochii. În înaltul cerului, o pereche de ulii dau rotogoale peste poiană, slobozind când și când câte un țipăt ascuțit. Un iepure, probabil speriat de aceste țipete, trece pe lângă noi și se pierde în desișul verde-ruginiu al pădurii.
– Eram copil, cred că mai mărișor, că mă lua tata cu el la coasă. Aveam în Piscu–Pietrii o bucată de pământ. De-un conac de arătură. Tata renunțase s-o mai are, că nu făcea daraua cât ocaua. Era tare sărăcăcios pământul. Și nu prea producea. Ba mai mult, ce se făcea era distrus de mistreți sau de căprioare. Așa că l-a lăsat de fân. Ei bine, mă duc cu tata la cosit. Ne băgase mama în traistă ceva de-ale gurii, nu prea mult, pentru că, la prânz, după socoteala tatii, trebuia să terminăm treaba. Lângă bucate, în traistă aveam și un ulcior în care să luăm apă.
Ajungem la locul cu pricina și tata mă trimite cu ulciorul la apă. Fântâna era săpată într-un mal. Avea o apă rece și cristalină cu un gust puțin sălciu din cauză că izvorul țâșnea de sub o salcie. Mă aplec și umplu ulciorul direct din fântână, fără să mai pun apă cu cupa cioplită din lemn, ce se găsea acolo. Când să plec, două veverițe ce se zbenguiau în voie printre ramurile fagilor si sălcilor din apropiere, îmi acaparaseră atenția uitând pentru o clipă de coasă și de tata. Când, de odată, am înghețat! La zece pași de mine, în apropierea fântânii, un om căzut pe spate, cu brațele larg deschise de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze tot cerul și cu ochii larg deschiși. Mi-am revenit puțin din spaimă sau poate m-am speriat și mai rău atunci când ulciorul, scăpându-mi din mână, s-a făcut țăndări împroșcându-mă cu apa-i rece ca gheața. Am rupt-o la fugă spre tata. Când am ajuns la el, la început n-am putut scoate niciun sunet. Eram mut de spaimă. Bietul tata s-a speriat și el.


– Ce-ai mă, ce Dracu, Doamne iartă-mă te sperie așa?!
– E un om mort! Acolo … la fântână, e un om mort! L-am văzut! E un om mort!
– Bine, mă, hai liniștește-te! Mă duc eu să văd despre ce este vorba, da? Așteaptă-mă aici.
Și bietul tata, cu inima-ndoită, l-am văzut eu, se duce la fântână. Nu după mult timp s-a întors, era palid și cu fața transpirată.
– Bă, hai, ia traista aia cu mâncare și haide acasă. Venim noi altă data la cosit, acum trebuie să mergem să anunțăm jandarmii! Să vină ei și să vadă ce și cum!!
Ne-am întors acasă mai repede decât credeam. Mama, când ne-a văzut, probabil că eram schimbați la față, ne-a și luat la întrebări. A lămurit-o tata din câteva vorbe. Parc-o văd, săraca, cum își băgase în gură un colț al baticului și cum se chinuia cu greu să-și țină plânsul.
– Doamne, apără-ne de așa năpastă ce căzu pe capul nostru! Te pomenești că or să dea vina pe voi? Mai ști? Măcar îl văzuși la față? E de pe la noi? Șoptea mama printre dinți închinându-se.
– Mai potolește-te, fă, Dracu odată că băgași copilul ăsta-n sperieți de tot! Cum să dea vina pe noi?! Or să facă cercetări și o să vadă ei ce și cum. Nu știu cine este, nu mă apropiai prea tare de el. Acum, important este ca eu să mă duc să anunț. Tu intră în casă și termin-o cu prostiile. Ai grijă de copil, de restul mă ocup eu.
Zicând așa, tata a ieșit din curte și s-a dus direct la postul de jandarmi. Nu peste mult timp, l-am văzut trecând la deal, însoțit de 3 jandarmi, spre locul cu pricina. Ziua aia a trecut foarte greu, am stat încordați și eu și mama. Și tata nu mai venea.
Seara a venit și tata. Era palid și obosit. Mama i-a pus să mănânce. A luat câteva linguri și s-a culcat. Nouă nu ne-a povestit nimic. Așa era tata, când era obosit și supărat se închidea în el. Nu-i scoteai vorba din gură nici cu cleștele. Ai casei îi știam meteahna asta și evitam să-l mai sâcâim.
În sfârșit, dimineața, bine venită după o noapte lungă și plină de neliniști! Tata, ca de obicei se trezi la ora 5. Și mama odată cu el. Eu, … și eu după ei. Tata m-a văzut și un zâmbet îi luminează fața. Mi-a băgat mâna în păr ciufulindu-mă.
– Ce, mă, nici tu nu mai ai somn? Vrei să știi, nu? Mumă-ta, dacă o mai țin puțin și nu-i spun, plesnește! Uită-te la ea! Ziceai că o să semeni cu mine, când colo ai moștenit-o pe ea. Ești curios din fire. Ei, asta nu-i rău! Curiozitatea te-mpinge spre a cerceta și a afla, spre înțelepciune. O fi vreuna să mă fi pricopsit cu doi înțelepți în casa mea!
Se așează pe o buturugă din mijlocul curții, și-și răsucește o țigară. Ne face semn să ne așezăm și noi. Eu îmi fac loc lângă el. Mama rămâne în picioare, probabil curiozitatea de o măcina nu-i mai da răbdarea de a se așeza.
– E Costică al Chircăi. Ăla de stă sub pădure, spre Zgubea. L-au găsit cu un osiac de stejar înfipt în creștetul capului. Ei zic că a fost o întâmplare. Trecea pe acolo când a căzut osiacul. Gata cu curiozitatea de vă măcina, da? V-ajunge? Hai la treabă!
– Ce ghinion pe bietul om să-i se înfigă în cap o uscătură. Dar de unde și până unde Crucile Badii? Îl întrerup eu curios pe nea Marin din povestire.
– Hei, aici e aici! Nici satul nu a prea priceput-o atunci. Dar cu timpul …! La pomana de șase săptămâni, așa cum e obiceiul pe la noi, nevastă-sa, Floarea i-a pus o cruce acolo unde a murit. A venit și popa de a făcut o mică slujbă. Au slobozit din nou fântâna să fie de sufletul mortului. Dar, culmea, a doua zi la locul cu pricina au mai apărut încă două cruci. Și acestea erau puse tot pentru Costică. Dar cine le-a pus? Nimeni nu știe! Nici până în ziua de azi nu s-a aflat cine și de ce le-a pus! A, bine, cu timpul gura satului a găsit o explicație. Pe la clăci și furcării se spunea că săracul Costică ar fi avut două țiitoare. Leana lui Gheorghe al Floari din Bodea și pe Veta lui Nanu din Martalogu, amândouă văduve de război. Dar numai Dumnezeu știe adevărul! Se spunea că, atunci când a murit, venea de la una dintre ele. De atunci, la acel loc i se spune ” La crucile badii”. Bade cu sensul de iubit, drăguț.
Soarele coborâse spre Olteț acoperindu-ne cu mantia de umbră a pădurii. Nea Mărin se oprește din povestit, dar privirea-i mătură depărtările. Parcă i-ar trece prin fața ochilor oameni și întâmplări de demult. La unele dintre ele, a fost părtaș. Pe altele ” le vând și eu cum le-am cumpărat” , cum spunea el în glumă, câteodată.
– Da, am înțeles acum cum stă treaba și cu Crucile badii! Bănuiam eu că trebuie să fie o poveste cu acest nume, dar nu așa de tragică! Cuvintele mele îl fac pe nea Marin să tresară. Se întoarce spre mine, se ridică după trupină și o ia sprinten la vale. Și eu după el.
– Ehe, nepoate, să știi de la mine, orice loc are o poveste a lui, știută sau neștiută! Dar gata cu poveștile, hai la vale, pe sub culme, spre casă, că acum se lasă noaptea și nu mai vedem să culegem mânătărci.

Ilie Fîrtat, Grădiştea

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *