Miracolul românesc povestit şi păstrat de Castelele Creştine ale Vâlcii

Mergând azi prin judeţul frumos, lăsat de Dumnezeu ca o aripă de heruvim între Olt şi Olteţ, am realizat ceva. Ceva care venea din interiorul meu şi care mi-a şoptit prin slova primei Biblii din lume un singur lucru. Miracolul Românesc.

Miracolul singurei ţări latine şi ortodoxe sau miracolul singurei ţări ortodoxe şi latine. Ce anume m-a făcut să tresar din goana maşinii pe DN65C şi pe DN67B, două drumuri naţionale, naţionale doar cu numele…, în realitate fiind groaznic de ioviste?

Am văzut castelele româneşti. Nu, nu greşesc, nu mă las vrăjit de un spirit olimpian al exagerării, dar am văzut ceva mai frumos decât Germania castelelor de pe munte.

miracol1Am văzut cum fiecare colină, fiecare deal, fiecare palmă de sat românesc avea casele strânse cuminţi, ca la o slujbă smerită în jurul unei biserici.

Da, dragii mei, în Vâlcea mea frumoasă, bisericile din Lădeşti, din Dozeşti, din Stăneşti, din Roeşti, din Giuleşti sunt castelele alea nemţeşti pe care le vedem pe versanţi. Dar sunt atât de albe, ca miresele la altar, iar enoriaşii, micile case brâncoveneşti sau case simple de ţară sau case frumoase, pe care scrie 1934, 1925, 1952, 1971… şi tot aşa, sunt enoriaşi care vin să asculte slujbele cerului, într-o cuminţenie a pământului, pe care acum ştiu cum a trăit-o Brâncuşi.

Doamne, cât de frumos a fost azi drumul când vedeam fiecare turlă a bisericii acolo, sus, semeaţă pe un vârf de deal, când priveam drumul care urcă şerpuind, spre brazi. Cred că numai la noi bisericile sunt pline de brazi, arborele pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu frunza verde pentru gestul lui protector din legenda păsării fugărite.

miracol5Da, acesta este miracolul românesc, miracolul că, după ce au plecat romanii, de la Tisa şi până la Rin, nu a mai rămas urmă de latină. De aici şi până acolo, la gali, tezaurul s-a pierdut. Limba „ăstora”, a românilor, pe care europenii de azi, în fudulia lor, îi consideră marginali, a rămas.

Românii au fost templierii unui adevărat tezaur. Acolo, ascunşi în pădurile vechii Valahii, printre copacii seculari, daco-romanii de după Aurelian au păstrat Graalul acestei limbi, chiar dacă au trecut toţi pe aici, slavi, cumani, maghiari, goţi, vizi, ostro… etc.

Limba noastră a rămas ca un miracol printre oile păstorite frumos de primii români. Iar apoi, apoi, când a apărut biserica noastră, în satul mic, ascuns pe colină, a luat-o în spinare şi a păstrat-o ca pe o lumină sfântă. Ortodoxia noastră peste latinitatea din noi, deşi a nu a făcut catedrale, ci mici altare de lemn, a păstrat din nou ceva, aici între turci, austrieci, maghiari, ruşi şi alte neamuri mult mai urieşeşti în abordări.

Miracolul românesc l-am văzut azi, în această agoră numită Vâlcea creştină, intrând din biserică în biserică, dar ca un călător grăbit, admirându-le din afară şi  dornic să  absorb cât mai mult din minunea înfăţişată. Azi, casele cu zăpezi topite printre picurii de soare mi-au arătat că Vâlcea, că România este cel mai reuşit experiment european al lui Dumnezeu.

O ţară mică, nerecunmiracol3oscută aproape 2000 de ani de niciunul dintre vecini, a păstrat o limbă şi o credinţă care, la prima vedere, par o anomalie prin suprapunerea ortodoxiei calde peste latinitatea agitată. Dar tocmai aici e reuşita.

Acesta este miracolul românesc. Când era Carol Quintul, când era Sfântul Imperiu Roman, când habsburgii construiau palate, noi făceam biserici de lemn. Lemnul însă a fost mai rezistent decât piatra, lemnul este viu, el a transmis gena şi ADN-ul nostru imaculat timp de 2000 de ani.

Vreţi să vedeţi asta? Priviţi castelele de pe colinele Vâlcii… Sunt mai frumoase decât cele din Germania.

Mihai IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *