Ministrul de Externe vâlcean care l-a înfruntat pe Ceauşescu moare în temniţele lui Ion Iliescu

Este vorba de Ioan Totu, Ministru de Externe al României în timpul lui Ceauşescu. Erudit de excepţie, el face parte din aristocraţia comunistă, crescut la şcoala Maurer.

Ilustru demnitar, pasionat de carte veche, cunoscător a cinci limbi străine, specialist în drept internaţional, Ioan Totu s-a născut în 1931 în Valea Mare, Vâlcea, şi, după război, intră în rândul PMR, animat de utopia socialistă, vizând principiile revoluţiei franceze şi crezând într-o lumea omogenă, fără abisuri între societăţi sau clase, după cum mărturiseşte el în temniţa unde a fost condamnat de regimul Iliescu, în 1990.

Totu1Ioan Totu este reprezentant al României la Helsinki în 1975 şi joacă un rol cheie în semnarea acordului. Se prinde de capcana pe care occidentalii o întind comuniştilor prin mărul otrăvit al graniţelor, ascunzând, de fapt, Declaraţia Drepturilor Omului. Se prinde, dar tace şi face lobby pe lângă Bucureşti să susţină această idee a vestului.

Dar cel mai important lucru de menţionat, Totu este ministrul care deschide relaţiile României cu Israelul, România fiind prima ţară socialistă care stabileşte relaţii diplomatice cu acest stat.

“Dintre toţi miniştrii de externe pe care i-am cunoscut în perioada misiunii mele la Bucureşti (Andrei, Văduva, Totu şi Stoian), am avut cea mai bună relaţie cu Totu. În ciuda reputaţiei sale că ar fi avut o personalitate extrem de puternică, am găsit la el o abordare prietenească faţă de Israel. De multe ori, răspundea argumentelor mele fără să recurgă la dogmele ideologice ale lui Ceauşescu. Vizita sa oficială în Israel, în calitate de ministru de externe, l-a ţinut aproape de noi şi de problemele noastre. Nu a ascuns nimănui bunele impresii pe care i le-au lăsat toate cele văzute şi auzite în Israel. […] În cadrul reuniunilor oficiale, nu-l aplauda pe Ceauşescu cu aceeaşi insistenţă cu care o făceau ceilalţi. Şi, cu toate că, în mod formal, l-a susţinut pe Ceauşescu, în cadrul instituţiilor de partid, eu nu-mi amintesc să-l fi auzit pe Totu citând din Ceauşescu, în intervenţiile sale publice (aşa cum făceau colegii săi). Dincolo de opiniile mele personale, cred că sentințele dure impuse liderilor PCR în perioada post-decembristă, au fost o încercare de a Totu2demonstra disocierea ierahiei post-comuniste din România de predecesorii ei. Sinuciderea lui Totu a fost, poate, expresia protestului său împotriva ‘malaxorului justiţiei’ regimului post-comunist din România sau, poate, refuzul său de a accepta soarta ţării sale, după înlăturarea fostului regim.” (Iosef Govrin: “Israeli-Romanian relations at the end of the Ceasescu era: As seen by Israeli’s Ambassador to Romania 1985-1989”).

Ioan Totu este un avangardist, face parte din grupul disident al PCR începând cu 1980, fiind printre intelectualii care mizau pe o tranziţie treptată spre o formă de perestroika şi înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Astfel, intră în conflict direct cu Nicolae Ceauşescu.

Totu se opune raţionalizării alimentaţiei şi nu se fereşte să spună că politica de austeritate a lui Ceauşescu este o mare catastrofă socială, iar accelerarea rambursării datoriilor va priva România de investiţii şi de acces la înaltă tehnologie.

Ioan Totu îi solicită lui Nicolae Ceauşescu să-i permită retragerea din Guvern, el urmând să rămână simplu profesor al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Solicitarea este respinsă, atât de Nicolae, cât şi de Elena Ceauşescu, care îi şi precizează: “O să pleci din Guvern când o să vrem noi, nu când vrei tu!”. În acest context, Ioan Totu este numit ministru de externe, funcţie pe care o va deţine până în noiembrie 1989, când este – din nou – înlocuit. Şi de această dată, raţiunile sunt legate tot de divergenţele apărute în relaţia cu Ceauşescu, care-i reproşează lui Totu, în principal, Totu3două lucruri:

– că a semnat, în 1989, în calitate de reprezentant al României, Documentul final al CSCE de la Viena, în ciuda opoziţiei iniţiale a lui Ceauşescu. Pentru semnarea documentului, Totu se folosise de un subterfugiu, convingându-l pe Ceauşescu să transmită un document conţinând comentariile Preşedintelui României la adresa Documentului final al reuniunii, comentarii care n-au fost, însă, inserate în corpul principal al Documentului final şi

– că s-a opus, în discuţiile sale cu Ceauşescu, renunţării în mod unilateral, de către România, la Clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţia cu SUA.

După 1985, relaţiile lui Ceauşescu în special cu ‘intelectualii’ din conducerea PCR (Ştefan Andrei, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Totu) se deteriorează progresiv, convingerea – cel puţin a celor de mai sus – fiind că Ceauşescu ar trebui înlocuit de la conducerea partidului. În virtutea ideii că, pentru a avea succes într-o astfel de încercare, este nevoie de sprijinul instituţiilor de forţă (în speţă armata şi Securitatea), Totu iniţiază o discuţie cu fostul său coleg de liceu, generalul Iulian Vlad, ajuns – între timp – Şeful Departamentului Securităţii Statului. Vlad Totu4refuză, însă, orice implicare într-un astfel de demers.

În aceste condiţii, ‘intelectualii’ se reorientează. Ștefan Andrei se aștepta ca Nicu Ceaușescu să preia – provizoriu – conducerea după dispariţia lui Nicolae Ceauşescu. Avusese cu Nicu discuții deschise în acest sens: „După discuțiile cu el, i-am atras pe câțiva în această poziție. Printre care pe Ion Traian Ștefănescu, pe Ioan Totu, pe Nicolae Giosan. Și pe alții care vedeam evitarea unei etape Jiang Qing în România” (“I se spunea Machiavelli” – Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea – Ed. Adevărul, 2011).

Aversiunea noii puteri şi, în special, a lui Ion Iliescu faţă de Ioan Totu a fost şi rămâne de notorietate. De altfel, Ioan Totu a plătit scump pentru asta, fiind condamnat, în primă instanţă, la cea mai grea pedeapsă: 5 ani şi 6 luni închisoare. Instanţa de apel anulează, însă, decizia primei instanţe şi achită – cu sentinţă definitivă – întregul lot al foştilor demnitari comunişti. În disperare de cauză, gruparea lui Iliescu îl forţează pe procurorul general să atace hotărârea definitivă printr-un recurs în anulare, o cale excepţională de atac, absolut inaplicabilă în acest caz. Totuşi, Totu5recursul în anulare este admis.

Ioan Totu va fi condamnat, din nou, la cea mai grea pedeapsă, 15 ani şi 6 luni închisoare. Moare în împrejurări misterioase, la câteva zile de la această sentinţă, la 21 aprilie 1992, versiunea oficialităţilor fiind că s-a sinucis. În volumul V al memoriilor sale – “Cronos autodevorându-se: Reducţia celulară”, Dumitru Popescu, fost coleg cu Ioan Totu atât în CPEx, cât şi în închisoare, nu are niciun fel de reţineri în a afirma că Ioan Totu a fost asasinat fie de KGB, fie din dispoziţia KGB-ului.

AP

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *