Mina pietrelor de foc de acum 500 de ani, o comoară uitată în pădurile Cremenarilor din Vâlcea

Pe malul stâng al Oltului, la Cremenari, actuala comună Galicea, se află, sub pământ, o comoară uitată…

În inima unui deal înalt care se prelinge dinspre marginile Vâlcii, în mijlocul pădurii cu specii de arbori care vin de demult, acum peste 500 de ani, se afla o mină. Dar nu o mină de care să se fi auzit vreodată. Nu o mină de aur, nu o mină de cărbune, nu, nu o mină oarecare…

Pentru că mina asta scotea… piatra focului. Adică o piatră care vine din urmă, de la zeci de mii de ani distanţă, o piatră fără de care evoluţia noastră nu ar fi existat.

E vorba de singura mină de cremene sau silex din vechiul regat.

Silexul (cremenea) este o rocă silicioasă care se găseşte sub formă de bulgări sau de lentile în rocile calcaroase (depuneri de calcar sau de cretă). Roca se caracterizează prin duritate destul de mare. Aşchiile au marginile foarte tăioase. Culoarea diferă, cel mai adesea are nuanţe cafenii, cenuşii, dar există şi variante galbene sau roz. Era folosită pentru aprinderea focului, împreună cu amnarul.

Cremenea a fost folosită din cele mai vechi timpuri – cu peste două milioane de ani în urmă –   pentru fabricarea uneltelor din piatră, deoarece, la spargere, acest material da naştere unor fragmente cu margini extrem de ascuţite. Oamenii primitivi au fost cei care au observat, pentru prima dată, această proprietate, transformând materialul în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi, de suliţe şi chiar topoare. În momentul în care uneltele se deteriorau sau armele se spărgeau în luptă, erau remodelate şi transformate în altele de dimensiuni mai mici, dar cu funcţii similare. Obiecte din cremene, datând din epoca de piatră, s-au găsit în toate părţile lumii, la toate popoarele, indiferent de cultura din care făceau parte, pentru că de ele depindeau toate activităţile cotidiene şi, până la urmă, supravieţuirea.

Mina de la Cremenari era veche de când lumea. Aici lucrau, pe vremea lui Pătraşcu Vodă şi a lui Mihai Viteazul, prizonierii, răzvrătiţii sau ţăranii care nu voiau să plătească dijma.

Există date care spun că prizonierii trebuiau să ajungă la adâncimi impresionante, de până la 20 de metri, săpând în profunzime în straturile de calcar, pentru a da de cele de cremene. Uneltele erau din lemn, iar munca era una istovitoare.

Totodată, de aici se scotea nisipul fin pentru ceramică şi sticlărie, celebra materie primă înscrisă în manualele de geografie, mai ales până în 1990.

Mina a fost părăsită, iar dinăuntru s-a scos doar cremenea. Localnicii o cărau cu caii şi apoi o comercializau în târgurile din regat.

Apărând pistolul, cremenea din Vâlcea a fost un produs bun pe piaţă, numai că, la finele secolului XX, acest aspect comercial şi cremenarii care umblau cu pietrele după ei dispar pentru totdeauna din zonă, rămânând doar numele Cremenari.

Un sat aflat în vârf de deal înconjurat de pădure, component al comunei Galicea. Există şi o legendă – că majoritatea caselor vechi au fundaţie de cremene.

Partea bună este că DJ 678, drum  care traversează acest sat, a primit finanţare europeană şi urmează să fie reabilitat.

Liviu POPESCU