Mariaj cu final incert între aristocratul bătrân şi mireasa din preeria americană

Va reuşi vreodată Europa să intre în rezonanţă cu lumea de peste ocean? Greu de răspuns, deşi în aceste zile se dicută despre un format de acord, sau de principiu, similar cu cel care a stat la baza creării Pieţei Comune.

Europa rigidă a pierdut la începutul secolului al XIX-lea o mare parte din populaţie. Atunci a existat o dijuncţie între lumea veche şi lumea nouă. Dintr-o Europă sufocată de monarhii, de curţi imperiale, dintr-un joc napoleonian şi ulterior dintr-un concert al regalităţii, a ţâşnit altceva. Emigraţia americană nu era fomată din duci, conţi sau baroni europeni, ci era un conglomerat format din temerari, din indivizi care au refuzat complet statul cu perceptele lui vechi, cu ierarhiile lui birocratice bazate pe favoruri şi blazoane şi au găsit un loc virgin unde singura suveranitate le era acordată de propria adaptare şi forţă de muncă. Familiile celor care au migrat nu şi-au pus regi, nu au făcut plecăciuni în faţa unor noi nobili, ci au respectat un singur principiu bazat pe pragmatism şi liberă iniţiativă.

În timp ce Europa se scleroza sub regi, America apărea ca o formulă republicană. În timp ce Europa încremenea în tot felul de dregătorii etatiste, în America, statul era limitat doar la periferia societăţii. În Europa statul era olimpian, până şi coana Chiriţa din Moldova lui Alecsandri îşi visa consortul ispravnic la curte, fiind ruşinos să rămâi doar un latifundiar (boier) adică un om din privat.

În America statul a rămas doar ca idee, în timp ce în Europa statul era concret şi apăsător. În America statul a fost doar o formă de a-şi număra indivizii şi de a-i aşeza sub acelaşi drapel, cu riscul unui război intern. America nu a cunoscut reforme economice, pentru că economia americană s-a născut reformată. America nu a cunoscut la fel, reforme politice, pentru că la ei, clasa politică s-a născut direct refomată. Europa a trebuit să treacă prin două războie, prin două dictaturi aprocrife, ca să ajungă la un liberalism de facto şi nu doar unul declarativ.

Cu toate acestea, Europa Scandinavă a rămas la polul opus dacă ar fi să judecâm global, Americii de Nord, locul pe care îl are statul în amebele zone are acelaşi produs. Şi statul scandinavilor oferă demnitate propriilor cetăţeni ca şi cel nord american, numai că o fac diferit. La danezi sau suedezi statul se implică prin ofertă, la americani statul îi respctă şi îi stimulează pe cei care se mişcă singuri. Scandinavii îi taxează pe cei singuri în piaţă, iar cei singuri acceptă asta, pentru liniştea de după job şi apoi spun că sunt fericiţi. Aşa o fi.. La americani liniştea de după job, tot ei, cei singuri şi-o oferă.

Bun, nu putem acum să ne întindem doar într-un singur material de revistă, pe această terapeutică americană vs. europeană, dar întrebarea este sau cea care rămâne în aer, este aceea, care din părţi va renunţa la istorie? Europeni la a lor milenară bazată pe dinastia statului, sau americanii la istoria lor scurtă bazată pe dinastia liberei iniţiative. Uniunea Europeană prezintă cel mai stufos aparat birocratic la Bruxelles, America este mai simplificată, niciodată un economist din Denver nu va spune „să vedem care sunt dircetivele economice trasate la Washington”.

Avem astfel pe viitor unul din cele mai interesante mariaje care ar urma să se petreacă. Un mire bătrân, aritocrat saxon şi o fată volubilă, independentă crescută în preerie. Care vor fi normele după care va merge mariajul?  Greu de spus, cert este că, din fericire, aparţinem şi noi şi ei, americanii, aceleiaşi civilizaţii occidentale, diferă doar ritmul biologic.

Mihai IONESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *