Marea Britanie spre enclavă în raport cu Restul Lumii sau asistăm la falimentul Establishmentului?

…unde s-a greşit? Cum de a ajuns Marea Britanie în urma Franţei ca mentalitate, deşi, întotdeauna în istorie, englezii au fost cu vârf de barcă înaintea hexagonului? Cum de s-a întâmplat ca naţiunea Cartei să fie azi, aruncată alături de Salvini, Erdogan, Viktor Orban, într-un marasm al naţionalismului şi exacerbării unui stil retard, într-o incredibilă explozie a globalismului.

Într-un context în care Scandinavia şi Ţările de Jos devin avangarda unei societăţi a viitorului, Marea Britanie pune valoare pe mările care o despart de continent şi se ascunde într-o cochilie promiscuă, refuzând arogant şi pătimaş o construcţie progresistă. De ce a ajuns Anglia să voteze o replică europeană a lui Trump, o combinaţie năucă între prezidentul de peste ocean şi salvinism, cum l-am defini pe Boris Johnson?

Ce anume a ridicat ţărmurile britanice atât de sus, de ce englezii au făcut cozi pentru a vota un bufon regal? În contextul în care Londra este un oraş extrem de cosmopolit, cu un compozit social foarte variat, în care poporul este unul dezinhibant, unde societatea trăieşte din plin în mileniuniul tehnologic?

Pare a fi un vot de spaimă, mult mai acut decât votul pentru referendumul de acum 3 ani. Un vot agresiv şi violent emoţional, un vot împotriva uniunii, a macronismului, a establishmentului, împotriva curentului, a trendului, de parcă o întreagă naţiune de analfabeţi funcţional ar fi votat.

În primul rând, stânga bitanică este încremenită în proiect. Stânga britanică nu seamănă deloc cu “democraţii americani”, încă nu a făcut pasul spre stânga europeană, stângă progresistă, ci a rămas captivă în paradigma “Labour”, undeva la periferia erei industriale, deşi Marea Britanie nu mai e demult un stat al industriei tradiţionale. Stânga britanică a fost total depăşită în ultimii ani de ritmul cu care evoluează lumea şi societatea.

Stângă britanică este una aristocratică şi a vrut să nu cadă în marxismul scandinav, preferând discursuri retro, chiar anterioare lui Tony Blair, singurul reformator al stângii britanice. Corbym este rudimentar şi prăfuit, nefiind în stare în aceşti ani să explice britanicile de ce nu e bun Brexitul.

În lipsa unei stângi “a treia cale”, conservatorii au trebuit să completeze tot spectrul paradigmei de la “unionism la separatism”. Aşa se face că aici am avut un Cameron dar şi ultimele exemple May şi Johnson. Este, dacă am presupune prin absurd, în România, PNL ar vrea să ne scoată din UE dar PSD nu, numai că PSD este condus de Dragnea. Votul românilor ar merge clar spre PNL. Cam asta a fost respingerea stângii lui Corbyn.

În concluzie, nu a existat alternativă la Johnson. Marea Britanie nu are un Macron, nu are a treia cale. Politica britanică este fie prea învechită, fie prea obosită. Anglia este într-o gravă criză de lideri.

De altfel, acesta este handicapul establishmentului european. Egalitarismul, universalismul, stânga nouă, tocmai prin definiţia proprie, nu are lideri. Junker, Ursula nu au nici măcar pe jumătate din anvergura lui Barroso, eponentul ultimei drepte de la periferia erei industruale.

Stânga progresistă este cuminte, nu are valenţe de leadership, corporatismul nu are tracţiune. El se dezvoltă fără convulsii, ca o matrice, cine intră intră, cine nu, rămâne pe afară.

De aceea Uniunea Europeană este extrem de greu de adorat. Pentru că ea merge pe principii şi nu pe lideri de forţă. Setul de noi valori, de libertăţi, de globalizare, de diminuare a diferenţelor nu aparţin unui anume Totem, ele sunt născute printr-un fel de lizing operaţional, te foloseşti de aceste trăsături, de aceste banale nevoi pentru a avansa în era care vine.

Nu ştim ce va face Marea Britanie de mâine? Nu va subcomba. Asta nu înseamnă nici că vor închide porţile, aeroporturile şi nu vor permite imigraţia. Nu se vor izola într-o enclavă. Dar vor naşte a treia cale.

Lumea deja se configurează între suveraniştii de forţă Trump, Putin, Erdogan, caricaturile italiene, sau maghiare, cehe şi poloneze şi restul, adică lumea protestantă de regulă sau state care consideră establishmentul drept fundamentul progresului. Numai că aici nu avem lideri. Avem exemplul românesc, unde USR nu are lider. Pentru că o corporaţie nu dă lideri, nu are Eroi, mesianice figuri.

Poate oferi în acest caz, noua stângă lideri? Poate aduce sau construi figuri totemice? Lideri? Fără a risca să-şi anuleze universalitatea şi uniformitatea? E greu dar care sunt resorturile. Anglia a votat conservator, Scoţia a votat progresist. SUA este condusă suveranist, Canada este condusă protestant. Vecinătăţi cum am spune.

Un lucru este cert, peste 30 – 40 de ani, nu cred că va exista Restul lumii şi Anglia. Mai ales, că dronele de pasagerii peste 15 ani, nu cred vor sta la vamă deasupra canalului Mănecii. Iar Johnson va fi un accident al istoriei.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *