Mănăstirea Bistriţa – loc de tămăduire sufletească, izvor de cultură românească şi muzeu de carte veche

Bistriţa Olteană, aşezământul monastic înălţat de puternicul neam al  Craioveştilor, la Costeştii Vâlcei, atrage în fiecare an mii de pelerini, care aleg ca destinaţie turistică de excelenţă Depresiunea Horezu sau tranzitează judeţul Vâlcea în drum spre Târgu Jiu.

Însă orice creştin care vine aici îşi găseşte liniştea după ce trece pe sub racla Sfântului Grigorie Decapolitul, care se află în naosul bisericii, moaşte cunoscute pentru minunile care au adus daruri, au alungat molime (ciuma lui Caragea), au vindecat suflete şi trupuri, au îndepărtat seceta sau au oprit urgii.

Păstrătoare a acestor moaşte este Mănăstirea Bistriţa, leagăn de civilizaţie, muzeu de carte veche, locul unde a funcţionat unul dintre cele mai vechi tipare din Ţara Românească.

Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei a înălţat această mănăstire între anii 1492-1494 şi a adus de la Constantinopol, în anul 1497, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

„Trupul sfântului nu a putrezit niciodată şi s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduce ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcaşul să fie asaltat de numeroşi pelerini. Racla de argint în care odihnesc moaştele sfântului şi care se păstrează până astăzi, a fost lucrată de meşterii braşoveni şi dăruită mănăstirii de către Constantin Şerban Voievod, în anul 1656. În timpul domnitorilor Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei lăcaşul a fost rezidit şi înnobilat cu valoarea nepreţuită a picturilor interioare realizate de Gheorghe Tattarescu”, spune prof dr. Florin Epure, director al Direcţiei pentru Cultură şi Culte Vâlcea.

Pelerinii care ajung la mănăstirea Bistriţa trebuie obligatoriu să vadă singurele biserici rupestre din judeţ, aflate acolo unde numai „vulturii pot să ajungă”, spune profesorul Epure. ”Asta deoarece peştera Decapolitului sau Peştera Liliecilor se află sus, în munte, deasupra celor mai înguste chei în calcar din România, pe Valea Bistriţei. Drumul nu e lung, dar este pe o potecă de stâncă, trepte săpate de natură până acolo, unde sunt chiliile ascunse, loc de închinare şi asceză pentru monahi de sute de ani, loc unde erau ascunse în vremuri tulburi odoarele Bistriţei şi moaştele Decapolitului”, spune Epure.

Tot complexul monahal de la Bistriţa este legat de acest mit, al moaştelor lui Grigorie Decapolitul. Despre viaţa şi minunile Sfântului Grigorie a scris ucenicul său, Ignatie Diaconul (manuscrisul a fost tradus din greceşte şi slavonă), dar şi mitropoliţii Matei al Mirelor şi Dosoftei al Moldovei, Ilarion al Bistriţei, istoricul Dragoş P. Petroşanu şi, în zilele noastre, arhimandritul cărturar Veniamin Micle de la Bistriţa.

Din aceste scrieri hagiografice aflăm că Serghie şi Maria i-au dat viaţă lui Grigorie în anul 780, la Irinopolis, una din cele zece cetăţi din Decapolea Isauriei. Părinţii săi l-au dat la învăţătură aleasă dar atunci când au dorit să-l însoare, dorinţa lui a fost aceea de a se rupe de cele lumeşti. Pentru aceasta a ales mănăstirea unde era stareţ unchiul său, Sfântul Simeon Mărturisitorul. Vreme de 14 ani va sta acolo, după care îl găsim printre credincioşi în ţinuturile din Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, Roma, Siracuza şi la mănăstirea Sfântul Mina din Tesalonic, unde a primit darul preoţiei. A mers ulterior spre Bizanţ şi a ajuns în cele din urmă la muntele Olimp.

„Cuviosul Grigorie s-a dovedit un opozant fervent al iconoclaştilor – cei care luptau împotriva sfintelor icoane – în timpul împăratului bizantin Leon al V-lea Armeanul, atitudine pentru care a avut mult de suferit. Hagiograful său aminteşte multe din vindecările făcute de Avva Grigorie prin puterea rugăciunii, ca şi multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioşilor. Mai mulţi monahi şi credincioşi stăpâniţi de duhuri necurate au fost vindecaţi în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie. Sfântul Grigorie se îmbolnăveşte de hidropizie şi adoarme întru Domnul la 20 noiembrie 842. Trupul lui nu a putrezit nici astăzi, ci s-a dovedit purtător de mari daruri şi minuni”, relatează prof. Florin Epure.

Moaştele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un boier turc care le deţinea în casa sa din  Constantinopol. Legenda spune că ‘slujitorul lui Alah’ bănuia că se va pricopsi cu o cantitate importantă de aur, echivalentă cu greutatea moaştelor. Însă dragostea boierului român faţă de moaşte are alt deznodământ: aşezate pe un taler, într-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu începe să pună galbenii pe braţul celălalt, talerul s-a echilibrat la o sumă mică. Acest lucru ar fi făcut ca turcul să exclame cu obidă: ‘Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage!’.

„În vremuri de restrişte, moaştele erau ascunse în peştera de sub munte, aşa cum s-a întâmplat când hoardele turceşti prădau teritoriul dar şi în anul 1610, când principele Gabriel Bathory a invadat Ţara Românească.  Există foarte multe mărturii care vorbesc despre minunile Sfântului. Documentele au consemnat că la anul 1763 moaştele, aduse de la Bistriţa, au alungat epidemia de ciumă din Bucureşti. În iarna anului 1778, Sfântul a scăpat oraşul Craiova de invazia lăcustelor. Ciuma lui Caragea a fost  alungată din Bucureşti tot cu ajutorul moaştelor Sfântului Grigorie aduse în 1813: ‘şi s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au şi contenit mai de tot’, spun textele vremii”, menţionează directorul Direcţie de Cultură Vâlcea.

Ţinutul Vâlcii a fost salvat de o secetă cumplită care pusese stăpânire pe el în anul 1859. Patru ani mai târziu, Râmnicul a fost lovit de secetă şi de boli grele care au doborât oameni şi animale. După procesiunea cu sfintele moaşte, seceta şi bolile au dispărut, ca şi cum le-ar fi îndepărtat o putere nevăzută. În vara anului 1904, racla a fost dusă prin oraşele şi satele vâlcene pentru potolirea secetei care cuprinsese tot ţinutul, procesiune la care a luat parte şi Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului.

În vara anului 1958, un hoţ a venit noaptea la mănăstire şi a furat din raclă degetul cel mare al mâinii drepte a Sfântului. În noaptea următoare, preotul de mănăstire l-a visat pe sfântul care i-a indicat numele şi locul hoţului şi astfel s-a putut recupera. O altă minune s-a petrecut în anul 1959, atunci când comuniştii au vrut să ridice racla cu moaştele sfântului ca să oprească astfel pelerinajul anual de la Bistriţa, însă camionul în care a fost pusă racla nu mai putut fi pornit, deşi avea combustibil şi nu avea probleme la motor.

În Oltenia există două lăcaşe de cult care poartă hramul Sfântului, Schitul Păpuşa (Costeşti-Vâlcea) şi Popânzăleşti-Dolj. Chipul Sfântului este zugrăvit în mai multe biserici din ţară. În fiecare an, la hramul Sfântului Grigorie – 20 noiembrie, racla de argint este scoasă pe esplanada din faţa bisericii de la Mănăstirea Bistriţa pentru ca miile de credincioşi veniţi din toată ţara să se închine la sfintele moaşte şi să se roage pentru sănătate şi mântuirea sufletului.

Şi azi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul pot fi văzute în miez de vară, când e arşiţă, pe străzile Olteniei, în deja bine cunoscutul convoi al paparudelor, chemând ploile….AGERPRES