Marea parte a clasei politice (1992 – 2014) a parvenit prin corupţie. De ce atunci justiţia îi saltă pe sărite?

De fapt, un stat paralel, cum este el numit de PSD şi de simpatizanţii acestuia, cam există. Dar el se explică altfel, nu în termenii prin care îl definesc social-democraţii, ci printr-o formulă de maximă promiscuitate, pe care nu o putem desluşi decât ca pe o „Loterie a dosarelor”, de unde iese câte unul, la un timp „T” neprecizat, dar aşteptat de o anumită parte a populaţiei însetate de spectacolul ghilotinei.

Să începem cum trebuie această teorie:

În România postdecembristă, exceptând anii ’90 – ’92, tot ce urmează este o piramidă politică, una care a parvenit prin corupţie. Începând cu 1992, majoritatea demnitarilor a germinat o uriaşă cangrenă a sistemului românesc de existenţă, într-o cârdăşie cu managementul de stat, şi, în România Obscură, a început să curgă un uriaş fluviu de bani negri, care au fost necesari accederii politice. De la consilier local, judeţean la deputat sau senator, a existat o caracatiţă financiară, în spate fiind oameni de afaceri şi unităţi economice de stat, care au pompat bani în campanii electorale, în mass-media şi, astfel, tot ce a ajuns în prim-plan, că s-a numit CDR, PDSR, PD sau PNL, au fost construcţii bazate strict pe grupuri de interese, cu demnitari aleşi în funcţie de un mercurial. Acest mercurial, evident, era un preţ pe care orice ales/candidat îl plătea fie „deasupra”, fie la norod, sub formă de chermeze etc. Aceşti bani proveneau, firesc, din cadrul companiilor de stat sau private, care aşteptau ulterior recompense.

S-a creat, în România, o mafie transpartinică, iar, uşor, oamenii politici din ligile 2 şi 3 au promovat, pe rând, în eşalonul 1. Aşa s-a născut România politică între anii 1992-2014.

Bun, apare DNA în schemă şi, evident, SRI. Structuri ale statului care, printr-o tehnică perfomantă şi printr-un întreg complex de denunţuri sau alte mecanisme, au monitorizat această clasă politică. Precum un pescar care pune „cipuri” fiecărui peşte sau peştişor dintr-un bazin, urmărindu-i evoluţia politică/administrativă în toată această perioadă.

De ce spunem asta? Pentru că, în majoritatea dosarelor livrate pe piaţă, citim: „Perioada cercetată este din 2004, 2008, 2009, 2011 etc., adică aflăm despre faptul că azi, un suspect este acuzat de fapte de corupţie ce au avut loc în urmă cu 7, 8, 10 ani sau poate chiar mai mult. Adică suspectul de azi era monitorizat de atunci. Adică toată clasa politică din România era sub monitorizare. Şi aceasta este, evident, aşa cum am indicat mai sus, una parvenită prin corupţie.

Şi atunci de ce abia acum apar dosare de răsunet despre activităţi infracţionale ale unor demnitari de pe vremuri, când aceştia abia gângureau politic? De ce nu atunci? „Tractoraşul” lui Dragnea de la Tel Drum era şi prin acea perioadă, şi atunci de ce abia acum? Aaa, atunci Dragnea era doar un mărunt şef de judeţ sărac, numărul 4 sau 5 în ierarhia PSD (ne aflăm în perioada Geonă, Năstase, Ponta), şi nu avea atâta impact eventuala săltare a lui?

E clar, Dragnea este la fel de corupt ca toată clasa politică din perioada analizată mai sus, când a existat o relaxare totală a pieţei din România Obscură. Auzisem cu toţii de câţi senatori şi deputaţi a făcut Oltchimul… o sintagmă universal valabilă la nivel naţional. Bun, de ce îi luăm atunci pe sărite?

De ce am avut o politică de arestări de tipul „lotul preşedinţilor de judeţe”, celebra decapitare a baronilor? „Lotul primarilor”? Ajunsesem, în 2014, să nu mai avem primari în 1/3 din localităţile din România. „Lotul fotbaliştilor” sau „Lotul parlamentarilor”… Nu contestă nimeni că nu erau dosare bazate pe probe reale. Dar de ce au fost scoase la un timp întârziat faţă de fapta comisă şi doar pe sărite, din 2 în 2? Adică, asumând matematic faptul că toţi au parvenit prin corupţie în perioada analizată, de ce luăm unul da, unul nu?

Aşa apare teoria promiscuităţii. Din care rezultă mai multe explicaţii. Prima: toţi politicienii au dosare, pentru că toţi au în dulap fapte de corupţie, iar aceste dosare sunt folosite cu rol de şantaj de o anume entitate a statului, pentru a obţine ceva, iar dacă aceştia refuză, imediat se activează cauza de suspect, urmărit şi condamnat. A doua explicaţie ţine de o incapacitate a procurorilor de a întocmi un dosar şi asta necesită până la 10 ani de muncă. O altă explicaţie ţine, poate, de un sado-masochism al sistemului judiciar, care adoră să se joace cu un peştişor cât mai mult cu putinţă, apoi, când se plictiseşte, îl decapitează. O altă explicaţie ţine de traiectul unui astfel de peştişor, care e lăsat să promoveze de la un banal primar sau şef de judeţ până la nivel ministerial sau chiar mai sus, şi atunci este răpus pentru a da impresie artistică.

Oricum ar fi, nedumerirea este simplă. Plecând de la prezumţia că toată clasa politică a parvenit prin corupţie, de ce sunt săltaţi doar câţiva şi la un interval uriaş de la producerea faptelor?

Lipsa de răspunsuri la aceste întrebări propagă teoriile unor entităţi paralele, ale unor anomalii statale şi, evident, o panică prin toată lumea politică/administrativă, nu doar la PSD, ci şi la restul, în sensul: „Stai puţin, că şi eu am făcut d-astea, deci e clar, o să-mi vină şi mie rândul la un moment dat.”

Se prea poate – şi sper – ca cei care au intrat în politica mare după 2014 să fie mai curaţi decât predecesorii, dar există şi pericolul ca ei să fie cu mult mai slabi. Am văzut cu toţii catastrofele de la congresele TNL şi TSD şi am avut depresii legate de viitorii oameni politici ai ţării.

Liviu POPESCU