Mădularii Vâlcii sau Uvertura care precedă concertul sudului

Fiecare poveste începe cu un expozeu, cu  un preambul, cu o uvertură. La Vâlcea există o uvertură a sudului – comuna Mădulari.

Pe un august ploios, după ce treci de Guşoienii de jos şi urci dealul spre Măciuca, ne-a apărut deodată, în mijloc de pădure, un indicator rutier care spunea că pe acolo se deschide povestea sudului.

Ne-am abătut în stânga şi am intrat într-una din ultimele păduri înalte ale judeţului,  cea care iniţiază uvertura uneia din cele mai cochete aşezări ale Vâlcii. Un drum nou, cu un asfalt pe care poţi merge fără să simţi nici cel mai mic hop, te duce la marginea scenei unde povestea începe cu primele podgorii de viţă-de-vie şi primele plantaţii experimentale de măr. Ai ajuns în Mădulari.

O comună pe care o admiri în armonie, toate casele sunt puse parcă de un pictor pe un şevalet al unui august tomnatec. Este multă linişte, pe garduri, ultimele corole ale Mâinii-Maicii-Domnului s-au închis după o beţie cu ploaie. Nu există oameni pe drum, plouă mocăneşte şi este atât de frumos în liniştea amiezii, încât te simţi ca într-o sală de lectură imensă, unde custodele stă discret la margine, lăsându-te singur, să citeşti farmecul unei comune aşezate cu mâna pe portativul ultimelor coline ale Vâlcii.

Nu am văzut case mici şi nici oameni săraci. Sau, poate, aici nu există scenele de tip clasic românesc de a-ţi arăta eşecurile. Şi Bălşoara, şi Bănteştiul, şi Dimuleştii, şi Mamu sunt sate îngrijite, iar gospodăriile parcă se pregătesc de duminica Paştelui.

„Suntem o comună mică, dar avem aici o responsabilizare, cum să spun, Mădulariul este o familie şi o gospodărie mai mare. Aici, satul românesc a rămas întocmai unei familii, unde fiecare îşi are rostul său. Evident că grija noastră este pentru utilităţi, plus că drumul care deschide judeţul spre Olt face ca alta să fie poziţionarea noastră pe axa comercială a regiunii”, spune Gheorghe Florescu.

A fost şi aici secetă, dar oamenii au îndurat-o, există o încăpăţânare a omului din sud, care nu se lamentează când dă de greu. E o rezistenţă născută acolo din perseverenţa în munca agricolă, în arşiţa de la prăşit, este un stoicism al sudului. Şi mai e ceva: să nu refuzi niciodată invitaţia unui om din Mădulari la un pahar. Este atât de relaxant să stai pe o bancă şi să asculţi poveştile cu boieri, cu lupte cu turcii…

„Aici au fost cele mai dure lupte ale noastre cu osmalâii. Una din lupte se spune că a lăsat un câmp plin de viteji şi de turci omorâţi. Nimeni nu a venit să-i îngroape. Au rămas pradă păsărilor cerului. Când, mai târziu, au venit rudele să-şi plângă morţii, au găsit doar oseminte. De aici vine numele locului”, spune nea Stoica.

Se prea poate ca Mădulariul să aibă etimologia chiar aici, pentru că nu este doar uvertura sudului. Pe aici s-a încercat, de multe ori, pătrunderea spre Vâlcea, venind dinspre Dunăre.  Dar de la Mădulari nu s-a trecut mai departe. Poate că aici s-a născut dârzenia unei comune dispuse pe culmile ultimelor coline ale judeţului…

Mihai IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *