Lipsa Autostrăzii Sibiu – Piteşti a produs peste 1000 de morţi sau despre Ipocrizia Secolului

O luăm cu începutul. În 1972, România Socialistă semnează acordul TIR, prin care se stabilesc DEFINITIV Axele de Transport în Europa. Prin România lui Ceauşescu, urma să treacă cel mai important culoar, al 4-lea, Nădlac – Bucureşti – Constanţa  (prin judeţul Vâlcea).

România Socialistă se apucă de Bucureşti – Piteşti şi de Bucureşti – Constanţa. Evident, prin fonduri externe. România beneficiază de un lobby masiv atunci, din partea Turciei,  care era cel mai important transportator, la acea vreme, din Estul Europei.

Din păcate, în 1980, România lui Ceauşescu se izolează de restul lumii, politica de austeritate îşi spune cuvântul, combinată şi cu criza statelor socialiste, iar lucrurile stagnează şi la capitolul infrastructură.

Anii 1990 nu aduc, din păcate, nimic bun. Ba, dimpotrivă, vin cu cea mai mare manipulare şi cu o ipocrizie fatală,  din partea tuturor guvernelor.

Culoarul IV este ignorat complet de toate regimurile de după 1990, deşi acordul era în vigoare şi NESCHIMBAT.

Apare o clasă masivă de îmbogăţiţi ai tranziţiei, care cumpără şi investesc pe Valea Prahovei şi care pun presiune pe guvern pentru ca acesta să facă tot posibilul să schimbe un acord european de transport. Acordul TIR este însă un act care are caracter similar Declaraţiei de la Helsinki  (mai mult, nu poate fi schimbat decât cu acordul tuturor statelor din Europa).

Puţină lume ştie că România (singurul stat din Est) nu a cerut, în cadrul fondurilor de preaderare, niciun ban pentru autostrăzi! Dar ştim care e motivul? Deloc. Băsescu spune, în 1997, ca ministru al transporturilor: „nu avem nevoie de autostrăzi”. De ce? Simplu, pentru că a cerut fonduri pentru autostrada pe Valea Prahovei (în guvernul CDR). Normal că nu a primit!

De asta, România nu a construit nimic, în timp ce Slovenia, Ungaria, Polonia, Croaţia (imediat după război) turnau la greu autostrăzi. Noi nu, pentru că oficialii de la Bucureşti, indiferent că se numeau PDSR, CDR, PD, doreau, efectiv, să schimbe culoarul IV pe Valea Prahovei, pentru că sumele din exproprierile de la Ploieşti – Comarnic – Predeal – Sinaia – Predeal sunt de miliarde de dolari!!!

Năstase face o măgărie uriaşă.  Pe mână cu americanii, demarează gaura neagră a bugetului României: Autostrada Transilvania, o autostradă care nu era prioritară, dar care s-a bucurat de  finanţare directă de la bugetul de stat! Se ştie ce a urmat…

Vine Alianţa DA la putere, dar cu aceeaşi politică de a încerca să schimbe Acordul din 1972.

Uniunea Europeană nu a cedat. Ba, mai mult, se întâmpla ceva monstruos. În criteriile de aderare şi în exerciţiul bugetar 2007 – 2014, România Alianţei DA cere bani pentru culoarul IV, însă doar pentru segmentul Nădlac – Deva – Sibiu şi Bucureşti – Constanţa. România nu cere bani pentru segmentul Sibiu – Piteşti, mizând, astfel, că îi va convinge pe europeni să schimbe traseul de la Sibiu spre Braşov la final!

Deci, UE nu a finanţat în exerciţiul bugetar segmentul Sibiu – Piteşti nu pentru că nu a vrut (cum ni se livra oficial), ci pentru că Bucureştiul nu a cerut aceşti bani, având alte interese.

Europa rezistă din nou în această chestiune. Vine la putere USL, iar Şova şi Ponta fac la fel, se chinuie 3 ani să îi convingă pe europeni că Valea Prahovei este mai importantă şi  că este oportun să se mute pe acolo noul culoar Ten T. Nu ţine faza şi, în cele din urmă, România renunţă. După 26 de ani de obscure presiuni, de tatonări, de negocieri, de minciună, România înţelege că Bruxelles-ul nu face compromisuri pentru exproprierile de pe Valea Prahovei.

Dacă nu era Renault la Piteşti, nu reuşeam nimic. Pe Valea Prahovei locuiesc, trăiesc, investesc politicieni, oameni de afaceri, din mass-media, din show-biz. Vâlcea era prea mică pentru a pune presiune. 26 de ani pierduţi şi, probabil, alţi 5 până când Acordul din 1972 va fi, în cele din urmă, pus în practică.

Cu ce preţ?

Peste 1000 de morţi pe Valea Oltului în 26 de ani, în accidente, ore pierdute pe drum, stagnarea judeţului Vâlcea, o înapoiere economică tradusă în sărăcie, corupţie, potenţial neexploatat, lipsă de investiţii… Astea sunt principalele consecinţe ale colosalei manipulări pe care a încercat Bucureştiul să o facă în 26 de ani, pentru a schimba o rută de transport stabilită în 1972.