Legenda frumoasei mănăstiri din Pleșești care nu a fost niciodată…mănăstire

În judeţul Vâlcea există o comună a cărei denumire se pierde undeva între originile poloneze, lucru extrem de ciudat având în vedere că aşezarea geografică a acesteia este mai aproape de bazinul Olteniei decât de Ardeal, dar influenţa slavonă vine, se prea poate, după cum spun anumiţi istoricii, „pe malurile Dunării, dinspre slavii sârbi decât direct dinspre polonezi”.

Cu toate acestea, comuna Roşiile apare în primele documente oficiale drept comuna „Roschy, sat cu o biserică, o curte boierească, un pod, o moară, o pădure, vii pe Tzerna, situat pe Oltezul”. Localitatea este de fapt legată de istoria polcovnicului Nicolae Pleşoianu, polcovnicul fiind grad militar în armata polonă, dar date mai multe nu sunt încă pe această linie. Decât despre faptul că polcovnicul este membru al uneia din cele mai mari familii boiereşti, cunoscută prin contribuţia la revoluţia paşoptistă şi la emanciparea românilor, Pleşoienii fiind dregători ai statului în secolul al XIX-lea şi cei care au pus bazele primelor garnizoane militare din judeţul Vâlcea.

Dacă originile comunei Roşiile se pierd într-o legendă poloneză, un alt mister, de fapt o legendă dăinuie şi astăzi cu privire la existenţa unei biserici pe teritoriul localităţii, biserica din Pleşeşti, denumită şi mănăstire, deşi nu are chilii, nu are un sistem de organizare tipic acestor lăcaşe de cult, dar care s-a născut extrem de greu, o zidire ce a durat aproape 200 de ani.

Mănăstirea Pleşeşti cunoaşte o legendă însă pe două planuri, ce însă aduce cu sine şi anumite anomalii în care şi acum cred localnicii din Roşiile.

În memoria colectivă, biserica de la Pleşeşti este denumită ‘mănăstire’, deşi împrejurul ei nu au fost descoperite urme de chilii, dar în mod similar, la Vaideeni, de pildă, localnicii îşi denumesc bisericile de zid ‘mănăstiri’, probabil prin asociere cu biserica mănăstirii Hurezi şi pentru a le deosebi de vechile biserici de lemn, cărora şi astăzi le spun ‘cimitire’. Legenda haiducului Dragu, ctitor de biserici la Pleşeşti, Roeşti şi Grădiştea, s-ar putea referi la biserici mult mai vechi decât cele actuale, deşi este foarte puţin probabil ca un haiduc să fi construit o biserică în arealul puternicilor boieri Pârâieni sau Pleşoieni.

Cu toate astea, biserica din Pleşeşti, Roşiile, este printre puţinele din ţară care are pictată „Moartea cu coasa”, nu se cunoaşte pictorul, iar ctitorirea acesteia a durat aproape 200 de ani. Pentru simplul fapt că mai multe întâmplări neobişnuite, spun legendele, s-au petrecut cu meşterii zidari. Mulţi dintre aceştia, fie s-au îmbolnăvit de tot felul de boli, fie în mod neobişnuit „au murit sau au rămas schilozi după ce au căzut de pe schele”.

Cert este că biserica apare ca începând a fi construită în 1633, iar data finală este 1791, anul când lucrările au fost terminate.

Această biserică este printre puţinele care are pictate moartea cu coasa. De asemenea, inedit este şi faptul că de-a lungul timpului mulţi enoriaşi au încercat să o văruiască, dar au avut o moarte suspectă la scurt timp. Dacă eşti în apropiere sau în incintă nu trebuie să vorbeşti de ea pentru că ţi se întâmplă lucruri neobişnuite.

În cea de a doua variantă, mai aproape de adevăr, este faptul că biserica a fost zidită timp de 200 de ani de săteni, funcţie de contribuţia lor financiară.

Cei care au ridicat biserica ‘din temelie’, aşa cum reiese din pisania din pridvorul bisericii, de deasupra uşii de la intrare, sunt membri ai familiei Pleşescu, preoţi şi diaconi, cu fiii, fraţii şi, probabil, alte familii înrudite cu aceştia, ajungându-se la aproape toată comunitate. Numele ctitorilor menţionaţi sunt următoarele: popa Ioan Pleşescu şi popa Preda Pleşescu şi diaconul Marin Pleşescu cu fraţii lui şi Iordache Pleşescu şi popa Ioan etc. Ctitorii de mai sus încep pictarea bisericii în 1803, iar pictura este finalizată în 1828. Realizarea ei se face cu sprijinul polcovnicului Nicolae Pleşoianu (menţionat împreună cu soţia sa Maria) şi al jupânului Dumitru Suditu, epitrop (împreună cu soţia sa Casandra). Pomelnicul de pe peretele de nord din altar este foarte extins, conţinând peste 130 de nume, adică tot satul Pleşeşti de la acea vreme.

De altfel, în pomelnic apare şi numele domnitorului Ioan Dumitru Ghica, precum şi al episcopului de Râmnic din acea vreme.

Există însă date cu privire la o biserică de lemn ce ar fi existat chiar pe locul acesta şi care ar fi putut să fie ctitoria haiducului Dragu, numai că s-a luat decizia după ce boierii au cumpărat moşiile respective, de a fi dărâmată, doar era opera unui haiduc, duşman clar al familiilor nobiliare, şi de aici blestemul posibil abătut asupra meşterilor care au început lucrarea la noua biserică de zid.

Nu se ştie care este varianta adevărată, un lucru este cert, mănăstirea din Pleşeşti, o biserică cu trei cupole, acoperită cu şiţă, cu trei stiluri de frescă, s-a născut înaintea ctitoriei de la Hurezi şi întregeşte tabloul frumoaselor schituri, biserici şi mănăstiri ale Vâlcii, tărâm ce poartă o istorie ecleziastă veche de peste 500 de ani, în urma căreia judeţul a primit denumirea de „Athos românesc”.