Lacul Dracilor din Pietrari, legenda rămasă vie şi azi…

Când urci dealul spre Depresiunea Horezului, nici nu îţi imaginezi ce va apărea acolo, deasupra culmei, în spatele pădurii Groşetu. Este linişte şi calm, dar şi o emoţie unică prin devenire.

Doar acolo sus simţi, de fapt, de ce. De ce există acea împlinire. Primul regal care deschide frumoasa depresiune hurezeană este partenerul de dans al Otăsăului.

Pietrari.

Aşezată în marea de pruni a Vâlcii, pe culmile jucăuşe ale subcarpaţilor getici, între valuri de pădure, se află o aşezare mănăstirească de pe vremuri, o localitate unică în Vâlcea prin frumos, prin curcubeele ploilor, prin foşnetul salcâmilor, prin eleganţa străzilor care trasează meridianele şi paralelele unei lumi nebănuite.

Aici însă se ascunde şi o legendă, una înfiorătoare, pe care localnicii o ştiu, dar tac. Greu se vorbeşte despre ea. E ca un legământ, ca o fantomă, este ceva acolo, în pădurea care desparte Pietrariul de Tomşani.

Nimeni nu vrea să îţi răspundă. Se dă din umeri. Sau se fuge. „Unde e lacul?” întrebi. „E undeva acolo”. Şi atât.

Lacul dracilor. Asta am căutat în Pietrari. Şi ne-a povestit despre lac, în cele din urmă, nea Dumitru.

Lacul ăsta al dracilor a avut o comoară. Un butoi mare cu bănet, numai aur.  Asta au văzut oamenii într-o zi când balta aproape „săcase”.

Şi au venit vreo trei familii din Pietrarii de Sus să scoată butoiul cu bănet. S-au băgat cu funii de curpene prin mlaştină şi au început să tragă. Rugându-se la Dumnezeu. „Ajută-ne, Doamne, să scoatem aurul”. Şi butoiul cu bănet a început se se deplaseze. Apoi, aproape de mal, după o zi de caznă, oamenii s-au oprit. Gata, era treaba pe terminate. Bărbaţii s-au pus la masă şi femeile au rămas la mal, privind cu pizmă şi la bănet, dar şi unele la altele. Şi atunci, toate, cu gânduri ascunse, s-au rugat la dracu’. „Ajută-ne, Drace, acum să împărţim banii”, ar fi strigat ele.

Şi, într-o clipă, lacul s-a umplut la loc, dar a înghiţit şi familiile, şi bănetul. De atunci, nimeni nu mai trece pe acolo. Sunt vite care s-au pierdut, sunt tot felul de lighioane şi tot felul de miorlăituri noaptea, în desişul pădurii la lac. Se văd şi fantome, spun unii. Oricum, vorba despre lac este interzisă în Pietrari. Se zice că, şi dacă pomeneşti de el, nu e a bună, spune nea Dumitru.

Legenda e veche de sute de ani şi rezistă şi azi. Sunt însă şi opinii din prezent mai puţin pătimaşe. Că acolo e un lac normal, care adună scurgerile din pânza freatică şi unde, de regulă, se scaldă mistreţii. Iar grohăiturile sau strigătele care se aud noaptea sunt fie de la porci, fie de la cucuvele, păsări care umplu pădurea Pietrarilor.

În prezent, primăria asfaltează drumurile săteşti care ajung spre pădure, iar primarul Nicolae Moraru zâmbeşte. „O legendă pe care am auzit-o şi eu când eram copil şi băteam pădurile. Ne înspăimântau cei mai mari sau cei bătrâni ca să nu ne pierdem prin pădure. E bine că mai avem legende în prezent, cu asta ne-am hrănit multe vremuri, cu această combinaţie de sacru şi profan. Evident, exagerările vin să pună un pic de culoare zonei”, spune edilul din Pietrari.

O legendă ca sutele de legende ale Vâlcii, un manuscris cu poveşti nescris, unele cu dramatism, altele triste, dar asta este zestrea noastră, o zestre care a făcut ca acest judeţ să fie unul din cele mai interesante şi mai frumoase ale ţării.

Mihai IONESCU