La Şuşani, Vâlcea încalţă condurul prinţesei…

Judeţul Vâlcea, locul ales de Dumnezeu să-I fie cameră de protocol atunci când vine obosit de peste zi din cauza omeneştilor patimi, locul unde, de multe ori, ochiurile de cer au curs sub formă de munţi, râuri, coline blajine şi versuri poem, da, acest judeţ nu se termină brusc, aşa cum nici nu începe retezat.

Vâlcea are doi gardieni curaţi, doi apărători ai Graalului geografic al României. Este vorba de Câineni, acolo, în nord, unde cerul zgârie pământul printre munţi, şi Şuşani, acolo unde cerul şi pământul au un cadril, amintind de pădurile vieneze la început şi de câmpiile preriei la sud.

Azi ajungem la Şuşani, cea mai densă comună a sudului, care începe rezemată de dealurile înalte ale viilor şi-şi întinde picioarele în Oltenia străbună. La Şuşani vine prima dată primăvara, dar tot la Şuşani toamna ţine un pic de urât începutului de decembrie.

„Poate că aşa sunt oamenii de aici. Anotimpurile vin după om, la margine de judeţ lucrurile nu au desfăşurarea celor cunoscute. Oamenii din Şuşani cunosc şi greul, şi binele, au şi tristeţile, şi bucuriile”, spune Ghoerghe Staiu, primarul din sudul de Vâlcea.

Nu e greu să ţii în spate un judeţ, dacă e să privim de sus în jos bidimensional, pentru că Şuşani are pe umeri şi dealurile, şi Subcarpaţii, şi munţii. Are, de fapt, întreaga istorie a Vâlcii.

Cu aproximativ 4 000 de locuitori, la Şuşani, Vâlcea poartă condurul prinţesei şi merge elegant de la marginea pădurii Mădularilor până jos, în Cârloganii Oltului. La Şuşani, stejarul şi salcâmul dimensionează o grădină, unde spiritualitatea, ospitalitatea, bunul-gust şi poezia sudului au realizat, poate, cea mai omogenă comună din această parte.

E început de vară când scriem asta, asfaltul cel nou se aşază cuminte între rigolele drumului şi se uită atent la cocoşii pintenaţi care păzesc, la marginea curţilor, armatele de cadâne roşcate, pestriţe, negre… Un motan negru, tolănit într-un corcoduş care dă spre pârg, priveşte apatic o vrabie ce se scaldă în nisip. Pasărea zboară speriată la auzul unor tractoare care huruie pe drum.

Grâul pare, pe ici, pe colo, a da semne palide, nu mai are mult, decât, poate, câteva nopţi cu stele să adune seva în micile boabe care clatină din cap într-un dans nupţial.

Şuşaniul este cea mai avansată comună din punct de vedere agricol, asociaţiile de profil fac perfomanţă, iar bătrânele satului au timp să mai sporovăiască la porţi despre ce fac a lui Ion, a lui Fane, a lui Mioara… Bătrânele din Şuşani au riduri frumoase, au ridurile bunicii mele, ale bunicii tale, ale tuturor, au blânzenia acelei femei care ajută un baston să măsoare pământul.

Bătrânele din Şuşani sunt de mult sfinte, când vor ajunge acolo sus, sunt convins că vor sta din nou pe bănci, la poartă, la taifas…

În Şuşani, timpul este mai lat decât în restul Vâlcii, e o vară mai lungă care, alături de primăvară şi toamnă, a înghesuit iarna doar pentru zăpada de Crăciun. Ah, apropo, primii ghiocei ai Vâlcii se nasc la Şuşani şi, dacă nu mă înşel eu, tot ei devin păpădii sau lămâiţe sau fulgi de nea la final, pentru ca apoi să reia ciclul.

Mihai IONESCU