La moartea unui… pisic mic

M-am gândit mult dacă e cazul să scriu aceste rânduri, dar poate că voi smulge din fiecare cititor bunul, caldul, frumosul, gingăşia, orice sau, mai bine spus, ceea ce ne-a pus Dumnezeu acolo la facere, frumosul de spirit, spunându-ne că suntem oameni şi avem graţia lui de a respecta primăvara înflorită, gâzele din iarbă, rânduneaua care îşi face cuib în şopru…

Am fost un copil de ţară, cu muci sub bărbie, cu gândul la scaldă, cu Grivei pe care îl călăream, cu Gogu, gălăgiosul din coteţ, cu zeci de moţate prin bătătură, cu duzi albi şi negri, cu zarzăre verzi, cu pisica sub plapumă iarna. Am trăit în acest univers care, pentru mine, era echivalentul Raiului de început, aşa cum îmi spunea buna mea când mergeam să-mi citească popa sau să-mi dea păştiţă.

Aşa am crescut, adolescent fiind, şi chiar şi atunci când priveam cu ochi galeşi, pe Luncavăţ, fetele care purtau deja costum de baie, şi când mergeam la Ceapeu cu babele şi le ascultam poveştile mai discrete sau indiscrete. Totdeauna, sufletul meu era aproape de această curte a paradisului, cu multe pisici, aveam o tigrată bătrână, abilă la vrăbii, aveam şi pe Ciobi, săracul, care a murit acolo, fără mine, omul mare,  bătrând fiind deja şi îngropat între aluni.

Anii trec, liceul, studenţia, omul din mine a trebuit să poarte haine de oraş, să cutreiere societatea, să „intre pe salar”, să fie om de care comunitatea să vorbească, dar copilul din mine, cel care mergea, pe vremuri, cu bunica de o mână şi cu mâţa în cealaltă la babe în sat, la clacă, a rămas. Etern, chiar dacă mă întâlnesc rar cu el, dar, atunci când îmi revăd copilul, revăd toate dealurile verzi ale copilăriei, cu islazul, cu vitele, cu alunii, cu gorunii, cu oamenii mei de atunci, care nu mai sunt, mulţi din ei. Este atât de frumos să te cufunzi în insula ta, într-o poveste care nu se mai termină!

Copilul din  mine a plâns, pentru că am realizat că omul cu haine de oraş, cu homo socialus nu a plecat niciodată din curtea lui. Pufosul, motanul meu care se plimba cu mine printre copacii Mihăeştiului a plecat şi el, din neatenţia unui şofer, a plecat spre… curtea mea din copilărie. Şi cât am plâns, mai ales când l-am adormit de tot, între merii neînfloriţi ai curţii lui.

E atât de frumos atunci când Dumnezeu ne aminteşte tuturor că graţia de început a facerii, a iubirii pentru ceea ce este pe lângă noi ca un divin desant de îngeri personalizaţi în ulmi, în carpeni, în muri sau cireşi, într-un pisic sau într-o frumoasă grădină a vieţii nu piere.

Am plâns de bucurie că omul cinic al societăţii de azi nu a putut ucide copilul cu muci sub bărbie, pistruiat, care se juca în ţărână, într-o curte cu raţe, gâşte, moţate, pisici,  duzi albi şi duzi negri sau zarzări roşii şi galbeni…

Liviu POPESCU