Kosovo nu (mai) este Serbia, chiar dacă a fost, dar nu mai este din cauza sârbilor

Kosovo nu a existat niciodată ca stat până în 2008. Oricum, nimic nu prevedea, în urmă cu 30 de ani, schimbarea de paradigmă a acestei regiuni.

O regiune locuită, în antichitate, de iliri (strămoșii comuni ai albanezilor), apoi, pe rând, ocupată de romani, slavi (bulgari sau sârbi), otomani, austro-ungari, Kosovo este o regiune muntoasă, iar locuitorii au fost ciobani secole de-a rândul, iar mai recent, mineri. Poate și de aceea și-au păstrat compoziția, luând de la turci doar religia, pentru a scăpa, în mare parte, de taxe. Avem și o zonă bogată în aromâni.

Vorbim de o regiune locuită majoritar de albanezi (precum Transilvania noastră, locuită majoritar de români), chiar dacă niciodată nu a avut un statut de independență. În fine,  dreptul istoric, aşadar, nu are niciun rost aici, pentru că ar fi multe state care ar putea revendica acest teritoriu.

Regimul comunist al lui Tito a oferit acestei provincii majoritar albaneze un statut de autonomie, calmând orice tensiune interetnică posibilă. Un statut care a permis o guvernanţă locală, studii, cultură în limba lor, reprezentare administrativă.

După căderea comunismului, Kosovo a fost o provincie cuminte, chiar dacă Slovenia, Croaţia sau Bosnia, republici federative, s-au rupt violent de Iugoslavia condusă de un regim naționalist. Chiar și când Macedonia s-a separat, Kosovo nu a cerut nici măcar un statut de republică federativă.

Și brusc, Miloșevici decide, în 1997, arbitrar și total inoportun, să anuleze statutul de provincie autonomă pentru Kosovo și demarează un amplu proces de serbizare a acestei regiuni. Adică eliminarea tuturor angajaților albanezi din administraţie, din învățământ, desfiinţarea școlilor, la Universitatea din Pristina, secția albaneză este închisă, profesorii dați afară, din poliție, la fel, sunt eliminați toți etnicii albanezi. Imamii sunt alungați în state musulmane. Iar apoi satele sunt supuse unei uriașe deportări. Se dau ultimatumuri de 24 de ore și începe cel mai mare exod al lumii moderne. Mii, zeci de mii de albanezi de toate vârstele, copii, bătrâni iau calea exilului. Macedonia este dată peste cap, primește peste 1 milion de refugiați, schimbând astfel balanţa etnică. Pe acest fundal, ia naștere UCK, o organizație paramilitară albaneză, care acționează la limita terorismului în confruntarea cu armata Serbiei. Începe un adevărat război civil, purificarea etnică ia proporţii, se vorbește de gropi comune.

Lumea reacționează, ONU, UE… Miloșevici este avertizat, apoi somat să înceteze această operațiune. Belgradul refuză. Și, în 1999, NATO bombardează Serbia. După o lună, Belgradul nu are încotro și bate în retragere. Spune că va reda regiunii statutul de autonomie și că oprește procesul de serbizare a zonei.

Prea târziu. Din păcate. Zona este radicalizată și se merge până la declararea independenţei la Pristina, în mod unilateral. Deşi zona este sub protecție ONU. Nici după terminarea conflictului, Belgradul nu înțelege unde a greşit și consideră că a fost nedreptățit.

Serbia se consideră o victimă a istoriei în prezent. Și caută vinovați în exterior, preferând să refuze faptul că destrămarea și colapsul iugoslav i se datorează în întregime.

Politicile în cazul minorităților sunt unele foarte delicate. Și oricând pot degenera. România a fost la un pas de o nenorocire în martie 1990, la Târgu Mureș, dar, ca prin minune, am reușit imediat să izolăm acel moment. Ucraina, din păcate, nu a știu să gestioneze cazul Donbas și acum trage ponoasele.

O minoritate aflată într-o țară cu o altă majoritate are traumele, frustrările, problematica ei, moștenite din istorie. Ca orice minoritate (vezi maghiarii din Transilvania). Majoritatea are obligația de a trata minoritatea ca pe o majoritate, mai ales în regiunile unde minoritatea este majoritară. Dacă nu va face asta, se declanşează un întreg fenomen de tipul bulgărelui de zăpadă.

Așadar, Kosovo a fost al Serbiei, acum nici măcar cu numele nu mai este, iar în viitor ,nici atât. Prăpastia dintre cele două națiuni este una foarte mare și insurmontabilă pentru decenii bune de acum înainte. La un moment dat, Belgradul va trebui să înţeleagă asta. Parteneriatul nu mai merge. După ce ți-ai maltrat soția, ai agresat-o, ai dat-o afară din casă, nu mai merge un al doilea mariaj. Orice lanț de încredere s-a dus definitiv.

Liviu POPESCU