Judeţul Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România!

Se împlinesc 8 ani ani de străbătut acest judeţ minunat, când am îndrăznit să las deoparte modul de a face presă citadin şi să descopăr la pas fiecare colţ de Vâlcea.

După ce am atins zăpezile lui ianuarie prin pădurile dinspre Lungeşti şi Ştefănesti, rătăcindu-mă în Trepteni, căutând pe hartă Dăniceiul de margine, am zâmbit atunci când au înflorit primii corcoduşi.

Am derapat de două ori pe vârfurile dealurilor Roşiilor şi ale Cernişoarei, într-un martie sfânt dar am mâncat mure la Măciuca şi dude la Tetoiu. Acolo mânânc de fiecare dată, în miez de vară.

După ce am admirat lalelele din curţile vâlcenilor, crinii, daliile, iar seara am primit parfumul salcâmilor, anunţându-l deja pe cel al teilor, pot spune doar atât (şi nimeni nu mă poate contrazice decât după ce, preţ de o săptămână, colindă de la Câineni la Voiceşti şi de la Milcoiu la Slătioara): judeţul Vâlcea este frumos, poate cel mai frumos din ţară, după cum spunea şi Răzvan Theodorescu dar şi Vlahuţă. Ninge ca-n poveşti la Perişani, deltele sunt la Voiceşti iar verile sunt superbe în staţiunile umbroase de Vâlcea…

Dar, ca să-i simţi, să-i miroşi, să adulmeci frumuseţea tărâmului lui Dumnezeu, atât de la nivelul munţilor Lotrului, unde avem cascada uriaşă îngheţată, ai Coziei, ai Căpăţânii, cât şi de la şesul domol al Oltului la Drăgăşani, trebuie să-l pătrunzi, să intri în rezonanţă cu el, cu ruinele romanilor, cu cetăţile lui Mircea şi ale marilor voievozi, pe care ei le-au numit mănăstiri.

Să-i cunoşti povestea, care pleacă de la Arxavia, cetatea austriacă a Câinenilor, până jos, la Mamu, sau la micul centru antebelic al Bălceştiului, oraş oltenesc, autentic, la poalele ţinutului boierilor. Să privești din cetatea Boișoarei cavalerii împietriți ai Mesei Rotunde sau să te plimbi prin Rășinarii de Jos, de lângă Frasinei.

Pentru că Vâlcea are de toate, fiind, de departe, poate cel mai bogat judeţ din România, dar, din păcate, nu toți localnicii au aflat asta. Dar şi când vor conştientiza…

Oltul a ales, astfel, să umble hoinar pe această axă, să spargă munţii la Sibiu şi să ude povestea Vâlcii, de la Câineni în jos. Trebuie spusValcea 1 că judeţul te îmbată atunci când, urcat fiind pe mejdina Racoviţei cu Titeştiul şi privind la munţii transhumanţei, taci. Efectiv, nu ai ce spune, asculţi doar istoria obştilor şi te gândeşti că, pe aici, au trecut romanii şi, mai târziu, comercianţii medievali pe un drum al mătăsii. Pe aici au trecut cruciaţii spre Bizanţ şi tot aici au murit, Ţara Loviştei e plină de pietre tombale şi de cruci malteze. Sus la Câineni, e apa cumpănită, juma de izvoare, merg spre Ardeal, jumate merg aici, la Vâlcea…noastră.

Colo jos e Oltul la Cornet, iar colo sus e Băiaşu, râul cu aur. Iar dacă vrei să cobori spre Berislăveşti, nu trebuie ratate februarie – martie, când ghioceii se zbenguie printre pădurile de fag, lăsând Sfinxul Coziei să apere Sălătrucelul cu fosilele lui de milioane de ani, sculptate în pietre. Voineasa are alura unei fete fugite în munţi, care, deşi e săracă, are demnitate şi ştie că zestrea pe care o ţine în ladă o poate face, la un moment dat, împărăteasă, că doar vine domol, scăldată în albia Câlcescului, cu picior de Transalpina. La Mălaia, dacă intri în tranşeele din primul răboi mondial, se aud salvele de tun, liniştite de la cea mai înaltă cascadă a României. Iar la Brezoi, italienii şi românii au îmbibat aerul cu rumeguş de lemn, dus de istorie departe în timp, biserica catolică ştiind, cred, cel mai bine povestea de atunci a capitalei loviştene, în veac pestriţ, într-un oraş de graniţă, unde nişte răzvrătiţi pistolari au precedat trenul cu aur al nemţilor de pe cataracte. Singurul oraş eclectic şi cu alură de munte, oraş care stă pe doi munţi, ai Parângului şi ai Făgăraşilor…în sunet de chitară și binecuvântat de Beth Hart.

La Călimăneşti şi jos, spre Muereasca, Bujoreni şi Dăeşti, e linişte, e relaxarea parcă a unei dimineţi,  după ce ai trăit, alături de iubită, o noapte zburdalnică de cabană de munte şi amândoi, înveliţi în pături, sorbiţi cafeaua în răcoarea Valcea frumoas2zorilor. Cam aşa este zona subcarpatică, unde sus tronează Runcu, loja lui Dumnezeu, şi se aleargă pe după dealuri cu Milcoiu şi Goleştiul. Povestea scurtă a drumului staţiunii Olăneşti dă alt aer aristocratic văii râului Râmnic, cum îl ştiau vechii nobili ai zonei, pentru că aici sunt Vlădeştiul, un cartier de case de lux, dar şi al casei româneşti efigia monedei naţionale, Păuşeştiul, care dă tonul mănăstirilor de mijloc de judeţ, şi staţiunea care ascunde o mică sirenă daneză…Râul nostru este Potomacul peste care nu s-a putut trece nici dinspre sud și nici disnspre nord.

La Ocne, istoria stă la masa din oraş şi mai scoate câte ceva din poşetă, o oală romană sau un glonte de muschetă, iar apoi alegi drumul necolectivizaţilor, pentru că, de la Buneştiul icoanei cu trei mâini şi hăt, departe, până spre Cernişoara (Târgul de pe Cerna), vâlcenii sunt proprietari prin ADN.

Aici, găina şi vita din ogradă nu au avut carnet de partid, nici coasa celui din Pietrari, nici carul celui din Bărbăteşti, nici albina din Tomşani nu au participat la şedinţele IAS-ului. La Vaideeni, oaia nu a fost brigadier ceapist. Iar Horezu este capitala istorică monahală a Vâlcii. De fapt, Horezu este altfel decât Vâlcea de est şi altfel decât Oltenia de la vest. Este doar Horezu, oraş princiar, al Academiei de Vest.

Jos, pe drumul romanilor desenaţi pe Columna de la Roma, a apărut drumul boierilor. De la Tudor Măldar, Sineşti, Zătreni, Tetoieni, Pârâieni, afli, de fapt, despre danţurile, jocurile de cărţi şi iubirile nobilimii vâlcene din Valea Olteţului, o mică Vale a Loirei prin sumedenia de castele boiereşti, dar şi de biserici de lemn. La Slătioara, muntele a coborât platoul alpin şi l-a pus în calea celui care pleacă din Vâlcea, nu de alta, dar ca să nu uite de unde vrea să se îndepărteze şi să-i fie dor ca de prima dragoste.

Aici, Wajda a regizat Pădurea de mesteceni. Din paradis. Iar de la Cernişoara depinde ce vrei, să urci povestea Roşiilor sau să te repliezi spre Lăpuşata sau Lădeşti, pe urmele lui Ierunca sau ale exploratorului Neamu. Sau mai la o parte, să mângâi biserica sălăjană din Stăneşti, însoţită azi de o mănăstire superbă sau să te opreşti la celebra marcă naţională, Măciuca, unde s-a creat Valcea 4buzduganul cu trei peceţi al lui Mihai Vodă din Drăgoeşti.

Iar dacă ţi-e dor de Olt, fugi şi caută dealurile pătimaşe ale Stoileştiului, Topologul admirat de Bălcescu, Galicea Brătienilor sau Drăgoeştiul unde a făcut prima baie de botez Mihai Viteazul.

Şi ca să nu se încheie totul aici, de pe culmea Dealurilor Viilor, se văd oraşul lui Gib Mihăescu şi Donnele Albe.

Te opreşti fie la Voiceştiul boieresc, fie la Lungeştiul monahal sau la Ştefăneştiul ochit de americani mai nou. Ultimul popas îl faci la Mădulari sau pe drumul nou spre Şuşani, unde, dacă vrei să faci diferenţa dintre Vâlcea şi restul, intri un pic în judeţul Olt, dar te întorci grăbit la islazul celor de la Şuşani, ca să nu mai pleci niciodată de aici. Că ţi-e dragă Beica, râul care i-a adus pe refugiaţii de la Ada Kaleh…

Vâlcea are degetele înfipte în jos, la Făureşti, Valea Mare şi Diculeşti, unde Zinca lui Golescu a vrut să iubească departe de ochii lumii,  unde aroma prunelor care dau spre pârg, dar şi a grâului care valsează, te duce cu gândul la iarba de la munte.

Asta e Vâlcea, cel mai frumos, diversificat, bogat în de toate judeţ din ţară. Şi, dacă nu am vorbit de pădurea Pescenei şi de viile din Creţeni, este pentru că e nevoie de un întreg manuscris pentru a descrie ignoranţilor povestea primului judeţ atestat din România.

Valcea5Am umblat în toată ţara, am ieşit prin colţuri de Europă, de la Caspică la Atlantic, dar, sincer, nicăieri nu se aude atât de bine cum gângureşte frunza de tei atunci când se naşte, aşa cum o face la Mihăeşti sau Băbeni. Şi nicăieri Luncavăţul copilăriei, care priveşte în urmă spre Şirineasa, Popeşti şi Oteşani, nu are apa mai limpede chiar şi decât mâzga aia pe care Creangă o vedea altfel.

Plecăciune deci voi, nevâlcenilor, în faţa vâlcenilor!

şi foto Ion Sandu

Liviu POPESCU

One comment

  • Viorica Tatulescu

    Frumos articolul, cu un elogiu îndreptățit pentru aceste meleaguri!
    Ce nu pricep, de ce ați simțit nevoia unei malițiozități la adresa Ozanei, „cea frumos curgatoare”? Chiar dacă Luncavățul copilăriei va rămâne cel mai cel dintre limpezimi, a arunca cu ” mâzgă” în amintirile marelui povestitor, intinează puțin pledoaria dumneavoastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *