Iulică Păunoiu a plecat SUS să scrie poezie sfinţilor, fără să mă anunţe

1992.
Seară de vară la Popeştii de Vâlcea. Discoteca de la deal, cum i se mai spunea. La Căminul Cultural, unde până în 1989, mergeam duminica la filmele lui Sergiu Nicolaescu, „Ziua Z”, „Noi cei din Linia Întâi”, când Dorel al lui Sasu s-a speriat de tancuri şi a strigat sărind de pe scaun: „Ţân-te tăticule că mă omoară!”. Când se luptau nemţii cu germanii….

Da, 1992, în discoteca de la Popeşti, indianul, un rocker cu părul mai lung de umeri i-a rugat pe DJ-ei să îl lase cu o casetă. Metallica şi Phoenix. Şi mare nebunie a fost. Rockerul a fost luat la ochi de ţiganii (nu erau romi atunci) lui Cogin. Frumos. Rokerul eram eu. Afară pe bicicletă, lângă Adela, frumoasă fată din Bucureşti, stătea pe bicicletă un tip blajin. Care m-a abordat imediat şi am văzut că toată lumea îl respecta. Iulică.

De atunci am devenit prieteni. Citeam Nopţile de Sânziene şi eram fascinat de Ştefan Viziru. Erau vremurile lui Cioran şi Ţuţea, era Exerciţiul de Admiraţie al lui Liiceanu. Eram ţărănişti mai toţi şi anti-Iliescu, anti-mineri. Grupul de la Popeşti. Cu Ilorian Păunoiu vector. Un tânăr minunat care pe vremea aceea mergea pe bicicletă şi cânta la chitară cu o mână. Boala nu se agravase. Boala aia urâtă.

Şi citeam fiecare seara ce am scris. Apoi am venit şi cu Diana, prietena mea din acea vreme, viitoare dăscăliţă la Popeşti. Şi apoi a început cea mai lungă corespondenţă între Liviu Popescu şi Ilorian Păunăiu. Poezii, cugetări, eseuri. Săptămânal fiecare spunea ce a mai citit. „Publică Liviu, publică tot! Are suflet, are vână, ai har!” spunea Iulică, acolo în curtea lui de la Meieni.

Au trecut 24 de ani de atunci. Vieţile noastre s-au curbat. A mea cel puţin. A lui s-a dus acolo spre suflet. Verile ne revedeam şi când ne întâlneam ieşeau discuţii până spre zori. „Tu erai cu Cioran şi cu disperările lui, eu eram amator de Ţuţea”, nu pregeta să-mi repete mereu.

Iulică pentru mine a însemnat toată povestea frumoasă a satului meu, a României mele, a cozonacilor de Crăciun, a greierilor de pe Luncavăţ. Iulică era omul care mergea de mult prin cer. Eu eram amator de pământ, eu voiam bani, confort, eu eram pragmatic şi ceream standard. Iulică zâmbea. ” Să nu uiţi niciodată că eşti frumos pe interior. Să nu te zgârii prea adânc. Să nu uiţi de Mugur de Fluier, şi de discoteca din 1992″.

Din păcate am uitat aproape tot. M-am schimonosit, am devenit urât, un captiv al timpului meu, superficial. Nu mai scriu de ani buni şi fac calcule financiare. M-am lăsat târât în iureşul cotidian al ratelor, al maşinilor, al bucuriilor materiale.

Până miercuri 7 septembrie, când am aflat ce era de aşteptat. Ilorian a plecat să scrie poezie sfinţilor. Am strâns din dinţi şi am plâns. Acolo pe interior. Un om frumos a devenit azi un înger frumos.

Eu am rămas urât dar poate că azi, când urca pe deasupra casei lui din Meieni, a trecut şipe la Râmnic pe deasupra, m-a privit şi mi-a aminit de discoteca de la Popeşti, din deal, şi de Phoenix şi de rockerul acela năzdrăvan şi de muzică şi poezie.

Acum, la ora asta, vreau să plâng şi pe exterior. Că am rămas singur şi orfan de poezia lui Iulică.

Liviu POPESCU