Istoria romanţată a Naşterii şi Morţii unui mare Combinat/Brand – Oltchim Râmnicu Vâlcea

În anii ’60, judeţul Vâlcea nu exista. După Război, regimul Republicii Populare a decis o comasare teritorială (reorganizare administrativă) şi Vâlcea (cel mai vechi judeţ românesc) intrase în componenţa Regiunii Argeş, cu capitală la Piteşti.

Râmnicu Vâlcea era doar un orăşel de 30.000 de locuitori, cu o tăbăcărie, abia se puneau bazele Combinatului pentru Prelucrarea Lemnului. Un oraş cuminte, cu clădiri vechi, pensionari mulţi, fără industrie. Un oraş liniştit, oarecum boem, cu case mari şi grădini frumoase, cu o gară care mărginea oraşul la est, cu un Bulevard Mare, care tăia oraşul de la Vest la Est, de la statuie până peste Olt. Cu vreo 4 licee, de unde tinerii plecau să studieze în alte oraşe şi nu se mai întorceau decât la pensie, probabil.

Aşa a fost Vâlcea, până la decizia luată cu curaj, în CAER, de regimul socialist – că e nevoie de industrie în România, şi nu de agricultură, cum ceruse URSS.

La sud de Râmnicu Vâlcea se afla, în acea vreme, o comună uriaşă, Râureni, loc de târg şi de lanuri de porumb, comună care avea să dispară în decurs de doar 5 ani. Odată cu…

Odată cu decizia construirii uneia din cele mai mari platforme industriale din Sudul României: Platforma Râureni.

Aici se naşte Combinatul Chimic, CIPA, în 1966. Combinatul a fost realizat în parteneriat cu firme din RFG sau, mă rog, o parte din secţii. Pe vremea „dezgheţului” şi a relaţiilor de prietenie pe care Nicolae Ceauşescu le avea, în anii ’70, în Vest, graţie gestului său din august 1968 (condamnarea invaziei din Cehoslovacia).

Vâlcea devine, din 1968, judeţ autonom şi începe accelerat conturarea unui centru industrial la Râureni, care includea, în afara Combinatului Chimic, Uzinele Sodice, CET Govora, IUCF, Uzina G, Uzina Militară etc. Se dezvoltă un uriaş complex economic, care interconecta sarea de la Ocne, calcarul de la Bistriţa şi cărbunele de la Berbeşti, Oteşani, Alunu, Cernişoara. O industrie conexă, nu vom intra în mai multe detalii tehnice aici.

Însă inovaţia cea mai mare, în acea vreme, constă în realizarea unor conducte de peste 70 de km lungime, între Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, care legau petrochimia argeşană cu chimia vâlceană. Conducte subterane care trimiteau spre Vâlcea etilena şi propilena necesare producerii Policlorurii de Vinil (PVC). Adică ce rămânea după rafinarea petrolului şi după pirolizarea benzinelor nafta. Petrol care venea prin conducte tocmai din terminalul de la Marea Neagră.

Aşadar, vorbim de un uriaş complex tehnologic pentru anii ’70, în România socialistă: petrol, rafinare, piroliză, transport, chimie.

Consecinţele sunt proporţionale. Râmnicu Vâlcea, fostul mic orăşel subcarpatic, are o explozie demografică, socială, educaţională şi urbană. În 1980, ajunsese deja la 85.000 de locuitori, se măreşte de 3 ori ca suprafaţă, apărând cartierul Ostroveni (40.000 de locuitori), 1 Mai, Petrişor, Lenin Sud. Centrul istoric este ras complet şi sistematizat, apare un nou bulevard, V.I. Lenin (Calea lui Traian), încă 10 licee, şcoli profesionale, institut de subingineri în chimie. La finalul anilor ’90, municipiul depăşise deja 100.000 de locuitori (1989 – 106.000 locuitori).

Doar pe Platforma Râureni lucrau 20 – 30.000 de salariaţi, în trei schimburi, jumătate din liniile de transport urban din Râmnic mergeau la combinat şi jumătate din transportul judeţean avea linii de zi şi de noapte spre platformă (celebrele CIPE).

Combinatul Chimic era vârful de lance al Platformei Râureni, având, în perioadele de top, peste 10.000 de angajaţi. Din păcate, localnicii se obişnuiau şi cu scăpările de clor, zilnic aproape, şi cu toate noxele CET-ului. Oraş industrial, poluant.

Bun. A venit Revoluţia din 1989 şi lucrurile încep să scârţâie pe platformă. Nu, nu imediat, ci în 10 ani. Din 30.000 de salaraţi, cifrele se duc spre 25.000 în 1995, 20.000 în 1998, 15.000 în 2000, 10.000 în 2007…. Părea, la un moment dat, că soarta va fi una critică, dar Platforma a urmat, după cum se vede, un declin în trepte, nu unul abisal. Aşadar, intrăm în jocul economiei de piaţă, bazat pe calitate, preţ, eficienţă, restructurare.

Primul activ care se privatizează este IUCF. Devine Vilmar, îl cumpără francezii şi, în prezent, funcţionează. Evident, readaptat noii economii globale şi cu un altfel de segment de piaţă. Urmează Uzina de Armament. O cumpără familia Tudor şi, din nou, potrivit cifrelor, funcţionează destul de bine, evident, resetată cu totul, fiind una din Uzinele Mecanice de succes din România.

Uzinele Sodice Govora merg spre groapă, ajung chiar în prăpastie, printr-o privatizare defectuoasă, cu Bega Com (fraţii Cristescu), dar uzina este salvată de polonezi de la extincţie.

Rămân CET şi Oltchim (fostul combinat chimic, care îşi schimbase numele după 1990). Legendele urbane spun că rămân exact pilonii corupţiei cronice din Vâlcea, cele 2 conduceri asigurând tot ansamblul mafiot, formând o aşa zisă cupolă, un blocaj, în cârdaşie cu autorităţile judeţene, locale, presă, parlamentari, o cupolă prin care se da ora exactă în Vâlcea şi care bloca orice investiţie din afară. O redută socialistă, care supura a corupţie.

În anul 2003, se privatizează/vinde  Petromul. Cui? OMV-ului. Printre activele PETROM se numără şi rafinăria argeşană ARPECHIM. Aşa cum am scris mai sus, resturile de benzine care rămâneau după rafinare intrau în piroliză (platforma Bradu) şi, apoi, produsele, etilena şi propilena, ajungeau, pe sub pământ, la Oltchim (50% din produsele combinatului erau PVC-uri).

Unele zvonuri spun că OMV nu ar fi fost interesată de rafinăria de la Piteşti, dar guvernul Năstase a insistat ca şi aceasta să fie inclusă în pachet. Şi acum începe dezastrul.

Între timp, în acţionariatul de la Oltchim au intrat şi nişte polonezo-germani, acţionari minoritari, dar guralivi.

OMV anunţă că nu are nevoie de rafinăria de la Piteşti. Hopa! Seismul! Păi dacă nu merge rafinăria, se duce dracu’ tot ce înseamnă PVC la Vâlcea! Şi încep problemele… Odată cu un război economic mediatizat, între managementul de stat al combinatului şi acţionarul minoritar. Asta în timp ce datoriile se acumulează, iar capacitatea de producţie scade la jumătate.

Halucinant, se întâmplă ceva de domeniul ştiinţifico-fantastic. Deşi Rafinăria de la Piteşti se închidea, statul român cumpăra, de la OMV, Piroliza de la Piteşti (Bradu). Ca să ce? 50 de milioane de euro aruncaţi pe fereastră. Adică nu avem ce piroliza, dar noi cumpărăm o instalaţie inutilă, definită drept Tranzacţia anului 2011 în România. Aş spune enormitatea economică a anului, ca să nu îi spunem altfel…

Halucinant în continuare: deşi producţia scădea, datoriile se acumulau, sute de milioane… Salariile de la Oltchim se măresc anual şi se finanţează o echipă de handbal. Bravo lor, echipă de mari performanţe, dar combinatul abia mai respira, mai ales că, pe lângă el, apăruseră câteva căpuşe (tipice managementului de stat postdecembrist românesc).

Şi se întâmplă Predictibilul. În anul 2012 sabia vine şi cade. Combinatul, pur şi simplu, sub povara unor mari datorii, se prăbuşeşte. Adică se închide. Timp de două luni, combinatul dispare de pe hartă. Colosul intră în agonie. Scandal, greve, privatizări de tip telenovelă cu panglicarul Dan Diaconescu, ajutoare de stat cu iz populist. Şi, în cele din urmă, în 2013, vine insolvenţa. Cea mai lungă perioadă în care începe să fie reevaluat, bob cu bob, şi ce ar mai putea fi rentabil.

Sunt 5 ani de frământări, de restructurări, în cele din urmă colosul se împarte în 9 active. Şi este scos la privatizare, pe bucăţi. Era clar că niciodată nu vor mai exista povestea din anii ’70, cu structura integrată, şi nici boieria socialistă de până în 2012.

Anul 2018: Chimcomplex reuşeşte să achiţioneze 5 dintre active şi, parţial, din a 6-a. Adică partea rentabilă, care a funcţionat în aceşti 5 ani. Aceste active se redenumesc, devenind subsidiară vâlceană a Chimcomplex, urmând a face parte din primul concern românesc – Compania Română de Chimie. Mai mult, putem vorbi acum de o privatizare de succes, pentru că, potrivit datelor statistice, Compania Română de Chimie este, în prezent, cel mai mare exportator din România.

Restul activelor – Oltchimul nerentabil, a intrat oficial în faliment. Marele colos a apus. Dacă nu se întâmpla tranzacţia Chimcomplex, se putea vorbi acum de un dezastru economic. Dar, ca melcul, după aproape 30 de ani, capitalismul a ajuns şi la Oltchim. Cu mari sacrificii şi pierderi.

Cauze? Corupţia, se poate spune, cârdăşia autorităţi – presă – management de stat – guverne, traficul de influenţă, tot ce a fost simbol al cancerului economic tipic tranziţiilor, de la un regim la un altul.

Bun, în concluzie, din Plaforma Râureni, 99% din active s-au salvat, au trecut Rubiconul Capitalist. Cu o singură excepţie – CET Govora. Un alt fanion al legendarei corupţii de Vâlcea (management – autorităţi – presă – politic). Agentul se află în insolvenţă de câţiva ani şi tare mi-e teamă că are o singură şansă – privatizarea. Şi, implicit, aplicarea unei terapii de şoc, altfel… vorbim de pansamente cu muşeţel, aplicate peste puroi adânc.

Liviu POPESCU

2 comments

  • Romulus

    Radiografie excelenta.Exact asta s.a petrecut.Iar statul român putea interveni cumva ca OMV.ul sa nu oprească rafinaria Aroechim imediat după ce Oltchimul luase petrochimia Arpechim!?Prim ministru era Tăriceanu.

  • Gheorghe

    Domnule Popescu, nu știu ce știți dv. despre corupție, dar eu cred că nu s-au dovedit ceva, deși conducerea insolventei de la Oltchim a dat în judecată fosta conducere. Însă ce pot spune că adevăratul dezastru de abia acum incepe.
    Cât credeți că va rezista un Combinat fără materie primă? Să spuneți mulțumesc daca rezista 3 ani. Deocamdată Combinatul vâlcean a rezistat atâta datorită conducerii care a fost . O să vedem ce o fi, dar bine nu se întrezărește la orizont.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *