Istoria economiei românești: de la rebuturile industriei ceaușiste, furtul românilor din anii ’90 și ”vânzarea către străini”

Sună atât de stupid, de mediocru, de penibil, de prost acele sintagme despre cum ne-au cumpărat străinii minunea noastră de industrie. Cum suntem azi sclavii Europei. Ce țară minunată și bogată aveam! De fapt, aceasta este teoria maselor, care trebuie să prindă la proști, la analfabeți, enunțată de șmecherii zilei, care vor să mai fure ceva…

Hai să lămurim lucrurile!  În 1989, România era cea mai săracă țară din Europa, sub noi, dacă nu mă înșel, era doar Albania. O industrie falimentară, care producea pe stoc și care exporta produse de calitate proastă în statele tribale din Africa sau către economiile sărace din America Latină.

Niciun produs românesc nu era vandabil pe piaţa europeană. Poate ceva agricol, fructe, dar și aici, Bulgaria Socialistă era mai bine cotată.

România lui Nicolae Ceaușescu era cea mai săracă țară, cea mai coruptă, cu o populație plină de semidocți, fără o societate civilă. În ultimul deceniu, pentru a plăti datoria externă, statul comunist nu a mai investit nimic în tehnologie, în aparatură, industria românească devenind una din cele mai prăbușite economic. Un dezastru de fiare vechi care mai fumegau, cu costuri uriașe.

Aveam mii de accidente de muncă și intraserăm în curba de tip nord coreean. Populație subnutrită, o corupție cronică, furtul de la locul de muncă, din orașe, de la ceapeuri, de peste tot era sfânt. O evaziune fiscală de proporții. ”Descurcăreală: eu îți dau aia, tu, ailaltă, pe care o dau mai departe la schimb.”

Se ajunsese să se consume gheare de pasăre.  Dar școala te îndoctrina cu un naționalism feroce, ajunseseră dacii să fie strămoșii comuniștilor, iar Ceaușescu era văzut ca un lider luminat politic al lumii. România era definită drept buricul planetei. Teorii care țineau de foame, în apartamentele reci, fără curent electric și fără apă caldă. Trăiam într-o distopie care nu avea nimic sinonim în lumea aceea, poate doar regimul lui Pol Pot sau cel al lui Kim Ir Sen mai aveau ceva similar. Ne amăgeam cu tacuri topite de lasere, cu independență naționalist primitivă, cu voievozi care luptaseră cu imperiile lumii, ei fiind, în realitate, niște principi de mâna a treia.

În 1990, grație unui efect de domino, în Europa, în urma unui acord tacit între URSS-ul ”luminat” al lui Gorbaciov și Vestul Americano-Occidental, cad toate regimurile comuniste, iar Europa de Est intră în cea mai mare entropie, un haos politic și economic. Care duce la războaie interetnice în fosta Iugoslavie și la experimentul românesc al tranziției. România urma să ia calea unui socialism cu față umană, dirijat de Gorbaciov (spre deosebire de Ungaria, Polonia, Cehoslovacia care intră în sfera vest-europeană) în sfera sovietică, numai că URSS-ul s-a prăbușit în 1991, iar țara noastră, flămândă, fără elite, fără un program, fără o linie a intrat în Evul Mediu al Democrației.

În care s-au născut bișnițarii de lux, primii șmecheri post decembriști, foști securiști, fostă nomenclatură a PCR care a pus mâna nu doar pe puterea politică, ci și pe economie. Așa cum era, stoarsă și sleită, industria a fost furată aproape în întregime de directori, manageri, patroni români, pegra socialist-capitalistă. Niciunul nu avea vreun interes să funcționeze. În primul rând, nu erau bani pentru investiții și, în al doilea rând, de ce? Cui folosea? S-a furat atunci tot ce se putea, tot ce era viabil. Când nu a mai fost nimic de jefuit, s-a pus lacăt pe fabrici, pe mine, pe uzine, pe combinate. România ajunsese, în anii ’98-’99, cea mai săracă țară din regimul capitalist, cu o populație, de peste 45%, la limita subzistenței, cu o inflație de 67%, cel mai trist popor est-european. Românii șmecheri au furat-o și au refăcut întreaga caracatiță a corupției ceaușiste, dar care, la acel moment, defila cu gulere albe.

Când s-a oprit asta? Atunci a început schimbarea. Pentru că CDR-u,l dincolo de tarele pe care le-a avut, și Emil Constantinescu au luat o decizie istorică uriașă. Să mergem spre Uniunea Europeană. Societatea românească habar n-avea ce înseamnă asta. Nici ei, politicienii. Credeau că e ceva de formă, fără fond: ne punem steaguri pe case, dar ne vedem de ale noastre – șpăgi, mituire, nepotism.

Numai că nu a fost așa. Trebuia o reformă structurală economică. La sânge, pentru ca economia românească să devină una funcțională, de piață, să conteze în Europa. Nu puteai să vinzi Solenza în Vest, de exemplu, sau piulițe care se rup.

Numai că nu aveai cu cine. Toți managerii erau, în mare parte, corupți. Pe mână cu clasa politică. Și atunci nu era decât o soluție. Privatizarea mare. Pentru că, altfel, România devenea o Federație Rusă, cu oligarhi și corupție. Ce era de făcut? Ori drumul spre UE, ori spre Rusificare. Aveam toate premisele spre a ajunge o Rusie. Numai că, din fericire, au fost câțiva care au ales totuși calea europeană. Atunci ”ne-am vândut țara”, cum spun analfabeții, pegra socială de azi. De fapt, atunci a început europenizarea economiei românești. Pe principiile capitalismului normal: restructurare, investiții, au pătruns, în România, marile companii. Care fie au preluat active energetice, siderurgice, auto, fie au făcut altele noi. Atunci, începând cu 2000, s-au pus bazele unei noi țări. Foarte dificil procesul. Este cel prin care trecuseră Polonia, Cehia, Ungaria în anii ’90. Noi însă, cu un deceniu mai târziu.

România începe să funcționeze abia în 2001, când avem prima creștere economică de după 1989. De 1,5%. Foarte mică, dar era cu plus și începea să scadă rata inflației, care era undeva la 60%!

Rând pe rând, marile active care generaseră o corupție uriașă între anii 1990 – 2000 se privatizează. Ies din mâinile marilor manageri hoți industrii, fabrici, companii (La Vâlcea, abia în 2012!). Lumea politică se cutremură. Nu mai sunt bani pentru partide, nu mai sunt bani de mituit presa. Ce facem?

Dar se întâmplă ceva extraordinar. Se formează, în acei ani, germenii unei clase mijlocii. Oameni care deja lucrau în sistem capitalist, în companii europene. Crește, timid, o clasă socială care va asigura anticorpii din prezent ai României. O clasă cu altă mentalitate. Una occidentală, în marile orașe, în centrele universitare și în zonele unde  pătrunseseră deja corporațiile, multinaționalele.

România intră, în 2007, nu tocmai pregătită, în Uniunea Europeană. Dar de aici înainte lucrurile se așază din ce în ce mai bine economic. Vin noi investitori, avem o migrație lejeră a pieței muncii. Devenim o țară sigură, care, treptat, începe să aibă un nivel de trai care crește.

Nu atât de mult cum visam. Dar azi, în 2023, trăim de cel puțin 2-3 ori mai bine decât în 1989. Avem o clasă mijlocie de aproape 4-5 milioane de cetățeni. Un salariu care crește anual, în medie cu 100 de euro. Investițiile sunt colosale în infrastructură, zilele trecute am trecut borna de 1000 de km de autostradă (în 1989, aveam 97!) și avem 875 de km în lucru sau licitație.

Ceva însă a rămas pe loc. Neschimbat. Statul. Aici, suntem campioni la incompetență, aici funcționează corupția. Găinăriile. Este foarte greu de formatat statul. Măcar în economie am reușit, importând management european.

Ce facem cu statul? Pentru că rateurile statului dau apă la moară unei populații de 2 milioane de locuitori care nu au înțeles nimic din ce s-a întâmplat cu România. Sunt la periferia societății, frustrații, învinșii, flămânzii, analfabeții, cei care umplu paginile FB cu poze cu Ceaușescu și tractoare socialiste, scriu agramat ode pe paginile lui Șoșoacă și Simion. O fosă septică alimentată de eșecurile statului în toate domeniile. În educație, în sănătate, în siguranță. Domenii-cheie, unde guvernele au dat chix.

În concluzie, cu cât va crește clasa mijlocie, cu atât va scădea pegra societății. Orice euro în plus la salariu mai lărgește unghiul de vizibilitate. Din păcate, România a pierdut 10 ani de dezvoltare. Dar dacă stăm drept și gândim la rece, nici nu aveam cum. Nu eram pregătiți, eram cea mai înapoiată țară a Europei în 1990. Aveam 22 de milioane de semidocți. Acum, din fericire, mai sunt doar 2 milioane,  Din păcate, sunt unii dintre cetățenii noştri care nu pot fi schimbați, decât de la sine, biologic. Știu, sună cinic, dar acesta este adevărul. Se vor lumina probabil abia pe lumea ailaltă.

Liviu POPESCU