Invitație la Lungești pentru a vedea și admira ceva unic în România!

Pe valea râului Mamu, la fosta Mănăstire Stăneşti, din comuna vâlceană Lungeşti, se mai păstrează, înscris în piatră, unul dintre cele mai frumoase text de cronică din istoria românilor, primul scris de o femeie, care vorbeşte despre faptele de vitejie ale unuia dintre cei mai faimoşi căpitani ai domnitorului Mihai Viteazul, stolnicul Stroe Buzescu.

„Iară jupânul Stroe, atâta nevoie pre creștini văzând, stătu împotriva tătariloru, de să lovi cu cumnatul hanului  și-lu înjunghie pre tătaru. Și dintr-acela război se răni la obraz și peste trei săptămâni se tâmplă moarte în luna lu octovrie 2 zile, văleato 7110. Și nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumnezeu să-l erte!” (Sima Stolniceasa)

Inscripţia este dovada că poetul Dimitrie Bolintineanu l-a confundat pe Stroe Buzescu cu fratele acestuia, când i-a versificat faptele de vitejie în poezia „Preda Busescu”, o greșală rămasă și azi în literatură dar pe care istorcii au corectat-o.  Despre Stroe se spune că i-a salvat viaţa domnitorului, la Vidin (1598), şi fusese propus de boieri să-i urmeze la tron, după uciderea de pe Câmpia Turzii.

Despre acest aşezământ monastic, un monument istoric de importanţă naţională, trebuie să spunem că a fost ridicat pe temelia unui lăcaş mai vechi, din veacul al XV-lea, al lui Mogoş ban şi Bogoş spătar. Ctitorii din 1536 sunt Giura logofătul şi soţia sa, Vilaia.

Mănăstirea Stăneşti a fost moştenită de urmaşii lor, Radu, Preda şi Stroe, vestiţii fraţi Buzeşti, intraţi în legendă prin faptele lor de arme. În pronaosul bisericii se află o splendidă piatră tombală sub care se află boierul Stroe Buzescu, de la a cărui moarte eroică se împlinesc aproape 420 de ani.

Povestea acestei ctitorii se pierde apoi în alte vremi de urgii şi pustiiri, deplânse de călătorul sirian Paul de Alep care o vizitase în anul 1657.

Ce știm de fapt despre evenimentul istoric, cel care îl are protagonist pe Stroe Buzescu:
„După asasinarea lui Mihai Viteazul, Movileştii au vrut să-şi pună domn în Ţara Românească pe unul de-al lor, Simion Movilă. Radu Şerban, unul dintre apropiaţii lui Mihai, a dus, însă, lupte cu Simion Movilă, pretendentul moldav, care avea sprijin din partea tătarilor. Luptele s-au dat la Obretin şi Teişani (Prahova), în zilele de 13 şi 14 septembrie 1602, dramatismul confruntării fiind consemnat şi în documentul voievodului Radu Şerban, citez, „au venit mulţime de oşti de-ale lor asupra noastră a tuturora şi au năvălit peste noi şi au aruncat ei atât de multe din săgeţile lor asupra noastră, încât nu se putea vedea faţa soarelui de săgeţile lor şi de atâta bătălie răsunau codrii şi munţii de bătălia lor şi nu se mai puteau înţelege unul cu altul..

La un moment dat, pentru că deznodământul bătăliei nu se putea decide pentru niciuna dintre părţi, s-a convenit ca un viteaz din ambele tabere să se confrunte în luptă. Din partea muntenilor s-a oferit Stroe Buzescu şi din partea tătarilor a fost trimis Mârza, cumnatul hanului tătar Ghazi Ghirai al II-lea ibn Devlet Bora. Se spune că alura uriaşă şi figura îngrozitoare a „păgânului” i-a făcut pe români să amuţească atunci când l-au văzut.

„Cu toate că nu mai era în puterea tinereţii, Stroe Buzescu a dovedit mult curaj şi abilităţi deosebite în lupta cu uriaşul tătar care a murit înjunghiat de sabia sa. Victoria lui Radu Şerban a fost posibilă datorită acestui succes dar şi în urma unei acţiuni diplomatice şi militare coroborată cu factorii politici influenţi în zonă. Deşi victorios, Stroe Buzescu a fost rănit la obraz de arma otrăvită a tătarului. Această rană infectată cu venin de viperă nu s-a mai putut vindeca, cu toate insistenţele doctorilor braşoveni şi, după trei săptămâni, eroul de la Teişani s-a sfârşit din viaţă, la 2 octombrie 1602. Funestul eveniment a fost versificat de Dimitrie Bolintineanu, care îl confundă, însă, pe Stroe cu fratele său, Preda.

Soţia sa, Sima Stolniceasa, care se trăgea din neamul boierilor Rudeni, i-a luat trupul şi l-a îngropat la mănăstirea Stăneşti din Vâlcea. Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul a fost reprodusă, în basorelief, scena luptei cu tătarul.

Inscripţia, în româneşte, alcătuită chiar de soţia răpostului, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teişani: ‘(…) iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creştini văzând, stătu înpotriva tatariloru, de să lovi cu cumnatul hanului şi-lu junghie pre tătaru. Şi dintr-acelu război să răni la obraz şi peste trei săptămâni să tâmplă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, văleato 7110. Şi nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumnăzeu să-l erte !’

Sima Stolniceasa, o figură legendară prin fidelitatea faţă de soţ, cea care ne-a lăsat această unică şi minunată capodoperă a limbii române vechi şi pe care o putem numi prima femeie cronicar de la noi, va fi înhumată, conform dorinţei sale, alături de bravul ei bărbat. Deasupra mormintelor se află zugrăvite pe frescă portretele lor şi ale celorlalţi ctitori. Faptele istorice şi dramatismul acelei confruntări medievale sunt completate şi de povestea de dragoste reliefată simbolic de Sima Stolniceasa prin acea floare pe care i-a pus pe meşteri să o sape în dreptul soţului său, ca ultim semn al dragostei ce i-o purtase în viaţă. Şi aşa stau ei, nedespărţiţi de veacuri, în moarte ca şi în viaţă, în pronaosul bisericuţei de la Stăneşti-Lunca’.

Astfel o invitație de week-end de a vizita una din Mănăstirile uitate ale Vâlcii dar care a marcat o uriașă istorie, care oferă acestui popor ceva inedit – prima femeie cronicar în limba română, un erou de legendă, o frescă din marea istorie a poporului român.

Mănăstirea are nevoie însă urgentă de reparații și de a fi repusă pe circuitul monahal, ea este bijuteria de seamă a sudului Vâlcii și o pagină de istorie pe care trebuie mereu să ne-o amintim.