Însemnări de pe Coasta de Azur, de dinvale de Nisa….

Nisa nu vrea lacrimi. Chiar dacă 82 de persoane au pierit în urmă cu un an pe „promenada englezilor”, într-un „crazy” şi absurd gest al unui terorist care din păcate, a inventat un nou stil de patologie socială.

Franta este de fapt un tot unitar, un întreg absolut demn de studiat din toate punctele de vedere, pentru că este rezultatul celui mai mare fenomen de eclectism polimorfic – naţional, istoric, politic şi pe un fundament clar socio-cultural.

La urma urmelor nu este o diferenţă de geolocaţie între Răsărit şi Vest, între Franţa şi Balcanii noştrii, diferenţa rezidă doar prin umplerea golurilor sau în substanţa care a făcut ca acest continuu, cuprins între Normandia şi Coasta de Azur, să fie azi, un excelent produs apostolic pentru naţia europeană.

În Franţa atentatelor de la Nisa, Paris etc, preşedinte este Macron. Şi mă întrebam de ce? De ce nu au orgolii sau răni care să nu cicatrizeze în timp şi să pretindă altceva, să pretindă ermetizare, fugă de umanitate, fugă de ciclul istoriei. Să strige că nu mai vor atât de multă istorie.

Dar ar fi o anomalie. Franţa şi acum produce istorie.

Evident că nu aia cu burboni, bonapartişti, este o altă istorie, o istorie pe care o vezi la şoferul arab de taxi care spune că un „crazy animal” a produs atrocitatea de la Nisa. Este o istorie care rezidă în cele 2 fete adolescente din autobuzul 100 care făceau „buru-buru” pe scaunele din spate, o istorie pe care o face nigerianul care asculta la telefon muzică, o istorie pe care o fac cel două eleve nemţoaice din faţa mea, studente la Monte Carlo, o istorie care pulsează de la Menton-ul lui Panait Istrati până la Cannes-ul filmului. Şi asta e doar istoria Coastei de Azur, a unui mic crâmpei din Franţa imperială,  apostol european.

Revenind la România noastră, mereu am tristeţea sau lacrima celui care este neputincios în faţa unei asemenea istorii, mă simt strivit că la noi nu este ca la ei. Şi poate cel mai sordid exemplu este, că deşi nu avem această coastă minunată, în timp ce cazinoul lui Bond din Monte Carlo este atât de etern, un far al enciclopediei sufletului hazardului omenesc, al nostru din Constanţa este etern prin deces şi ruină. În rest, nu are rost să vorbim despre România în contextul Franţei milenare…

Liviu POPESCU