În Vâlcea, am avut cele mai puține căsătorii din țară, în 2020

În vremurile demult apuse, dragostea aducea cu sine căsătoria. Mireasa era obligată să ofere daruri socrilor, cumnaţilor şi naşilor, daruri trecute întotdeauna în foaia de zestre. Ele erau puse în „bohcealâcuri” speciale şi dăruite în ziua nunţii. Fiecare boccealâc cuprindea lucrurile tradiţionale şi purtau etichete: „bohcealâc de ginere”, „de socru”, „de soacră”, „de cumnat”, „de cumnată”, „de nun”, „de nună”. Ospăţul nunţii presupunea și el feluri de mâncare din cele mai bune, băutură din plin și lăutari.

 

Invitaţii erau primiţi cu apă de trandafir, cu şerbet, cu cafea şi tutun, iar lulele din lemn de iasomie sau cireş îi aşteaptă să se desfete. La 250 de ani de atunci, nupțialitatea testează cele mai de jos praguri în România. Numărul căsătoriilor a început să scadă din 1990 (cu mici excepții), iar anul 2020 (atipic, datorită pandemiei) a coborât aceste ceremonii sub 90.000). Potrivit datelor INS, avem circa 900.000 de cupluri care locuiesc în uniune consensuală (13% din familiile de la noi), fără a fi căsătorite. Numărul lor nu s-a modificat mult în ultimii 30 de ani, conform datelor oficiale.
După Revoluția din 1989, numărul căsătoriilor a intrat pe un proces descendent, excepție făcând perioada de dinaintea intrării în UE. (click pe imagine pentru a o mări):

Cele mai multe nunți au loc în București, iar cele mai puține în Vâlcea. Vârsta medie a femeilor la prima căsătorie a fost, înainte de 1990, de 21-22 ani, iar vârsta medie a mamelor la prima naștere în jurul a 22,3 ani. O nupțialitate precoce era favorabilă unei fertilității ridicate de peste 2 copii la o femeie. Dar, timpurile se schimbă, și odată cu ele și obiceiurile demografice. Începând cu anul 1992 asistăm la o creștere a numărului de nașteri în afara căsătoriei, proporția lor progresând de la 15% (1992) la 30,1% (2019). Paradoxal, mai afectat de acest fenomen a fost mediul rural, considerat mai conservator și apărător al tradițiilor. În 2019, din totalul copiilor născuți în rural, 36,5% au fost născuți de mame necăsătorite. Cea mai mare parte a copiilor născuți în afara căsătoriei provin de la tinerele până în 25 ani (aproximativ 60,2%).

De precizat că diferența între vârsta medie la prima naștere și vârsta medie la prima căsătorie (și mai ales diferența negativă, frecvent întâlnită după 2003) se datorează și creșterii ponderii nașterilor ilegitime, deci a femeilor foarte tinere, care necăsătorindu-se, nu mai contribuie la obținerea vârstei medii la prima căsătorie, deși contribuie la obținerea vârstei medii la nașterea primului copil.

În mediul urban, femeile se căsătoresc, în medie, la vârste mai înaintate decât în mediul rural.

În mediul rural, numărul de căsătorii al femeilor din grupa de vârstă sub 20 ani a depăşit semnificativ pe cel înregistrat în mediul urban, fiind de 2,1 ori mai mare.
Decalajul între vârsta medie a soţilor a fost de 3,3 ani, aspect considerat favorabil din punct de vedere al condiţiilor necesare asigurării reproducerii populaţiei.
În trecut, căsătoriile erau exclusiv apanajul Bisericii, odată cu deciziile luate la Conciliul de la Trento din 1563 care a reuşit să-şi impună doctrina matrimonială în tot Occidentul catolic şi să influenţeze şi celelalte religii. Prin decretul Tametsi se proclamă caracterul sacru al căsătoriei, puterea Bisericii de a decide în problema obstacolelor, indisolubilitatea, posibilitatea separării de corp, interzicerea căsătoriei preoţilor, superioritatea virginităţii şi a celibatului asupra căsătoriei, calendarul liturgic al căsătoriei, competenţa exclusivă a judecătorilor ecleziastici în probleme matrimoniale.
”De-a lungul secolului o serie de alte măsuri se prevăd în aşa numitele „zapise de cununie” – adevărate certificate alcătuite de preotul unei comunităţi. Se regăsesc acolo elemente cu privire la gradul de rudenie dintre parteneri, starea civilă înaintea solicitării unei căsătorii – june, fată mare, văduv, văduvă, divorţat, divorţată, în cazul acestora din urmă dacă au primit şi dreptul de a se recăsători”, scrie cercetătorul român Constanța Vintilă- Ghițulescu în cartea sa ”În șalvari și cu ișlic”.
Trebuie menționată distincţia între căsătorie şi concubinaj. Interzis de canoane, el se practică totuşi, dar conform pravilei, în această legătură ilicită femeia deţine o poziţie foarte fragilă. Bărbatul o poate alunga după o anumită perioadă de convieţuire, fie pentru a-şi lua o altă concubină, fie pentru a se însura. Concubina se află la discreţia bărbatului, iar copiii rezultaţi se găsesc în aceeaşi poziţie de inferioritate, bastarzi, depinzând de mila celorlalţi. Dacă se încumetă să se plângă la Mitropolie, femeia nu are niciodată câştig de cauză, Biserica nu poate să ceară bărbatului s-o ia de soţie, pentru că ar gira o legătură imorală, scrie Constanța Vintilă-Ghițulescu.
Documentele însă păstrează numeroase cazuri de concubinaj pentru că supuşii nu au întotdeauna mijloacele economice pentru a duce la bun sfârşit o relaţie, dar şi pentru că mulţi definesc căsătoria altfel decât Biserica. A se aşeza împreună, a avea copii înseamnă pentru mulţi căsătorie, fără a avea nevoie de consfinţirea religioasă atâta timp cât are privirile şi complicităţile comunităţii. Suspicioasă asupra bunelor sau relelor intenţii ale supuşilor săi, dar şi pentru a evita o serie de „uniuni spurcate şi eretice”, Biserica cere preoţilor parohiali efectuarea unei anchete asupra candidaţilor la căsătorie, adaugă cercetătorul român.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *