În studenţie aş fi fost #rezist, la 35 de ani, un penelist pătimaş, la peste 40, nu mai vreau sânge pe pereţi

Sunt vârste ale înţelegerii, ale modului de a trăi în viaţă, de a percepe cum aleargă societatea pe lângă noi, fie paralel, fie prin interferenţe, fie asumată. Sunt vârste la care ideile sunt mituri, când eroii sunt Mesia, când ne confruntăm cu tot felul de sisteme de valori. Trăim în utopii, în ideologii, alergăm după maximul pe care îl punctăm atunci, ca pe un target motivaţional. Asta, evident, dacă nu joci ipocrit şi nu stai pe fiecare treaptă a vieţii până îi atingi esenţa.

#Rezist este cea mai frumoasă perioadă a studenţiei de azi. Îi salut pe tinerii de acolo, cei care s-au agăţat de idealuri şi care îmi amintesc de pruncia mea universitară anti-iliescistă şi anti-văcăroiu. De mitingurile maraton, care plecau din Regie şi se terminau în Piaţa Universităţii. Când ceream europenism, şi nu neocomunism. Este normal şi este un deziderat, un corpuscul al ideologiei, al unui crez în ceva, chiar dacă este ptolemeic.

Chiar dacă este o utopie a cere Raiul pe pământ, viaţă monahală clasei politice, castitate morală şi principii, nu e nimic de adăugat prin critică. Viaţa universitară nu are contacte cu România reală, cea de dincolo de Chiajna, de Afumaţi. Studenţia este viaţa cafenelei, a teatrului, a pub-ului, a tumultului metropolitan. E o atingere vagă pe exterior, o viaţă de boem afurisit, cu Martin Scorsese în minte sau cu Almodovar. Nu e nimic grav că studenţii de azi sunt #Rezist. Şi eu, dacă aveam 20 de ani, sigur eram acolo, în Victoriei… potrivit zburdălniciei copilăriei mele.

Aceasta este România Utopică; aşa cum toate organizaţiile intransigente s-au bazat pe tinerii idealişti, neviciaţi de viaţă, nici #Rezist nu face rabat de la acest mecanism. E un neomarxism de secol XXI, al unui egalitarism prin justiţie, corectitudine politică, drepturi absolute ale omului. Astea sunt crezuri. Cu amendamentul să nu o fie o manipulare de proporţii în spate…

Urcarea în vârstă, încheierea ciclului academic şi aruncarea în societatea reală încep să modifice parametrii de evoluţie, regulile cer amendamente ceva mai relaxate. Pentru că, deh, parcă nu toate sunt atât de în alb şi negru. Familia, jobul, vanităţile, funcţiile, responsabilitatea, supravieţuirea sunt factori noi care schimbă sfera lejeră, de odinioară, a universitarului. Viaţa nu e atât de corectă, intrăm în ecuaţia “descurcărelii”… România Utopică are deja ferestrele fisurate. La 30 de ani, nu mai ai patima de justiţiar, pentru că ştii, desigur, că, undeva pe drum, ai fost imoral, ai păcălit statul, soţia, partenerul de afaceri, o instituţie. O spovedanie tainică, pe care doar tu o ştii, o confesiune care schimbă polaritatea. Rămâi însă la principiile, în mare, ale celor care vor etică absolută, dar cu speranţa, poate, că aşa te repari şi tu, şi societatea bolnavă, pe care o acuzi de multe tare, tu fiind victima acestor ticăloşii şi compromisuri ce sunt făcute cu pistolul la tâmplă. Scuze de formă. În acea vreme, eu, personal, eram un băsist şi un susţinător al dreptei, amator să văd ţepele din Piaţa Victoriei…

Şi din nou urci în viaţă, ajungând la un 40 de ani. Atingi primele etape ale echilibrului şi parcă nu mai eşti belicosul de pe vremuri. Societatea nu mai e bolnavă ca acum 5 ani, aşa e ea, cu bune şi rele. Te adaptezi şi convieţuieşti cu ea. Sensibilitatea utopică devine una personală. Fugi de agresivitate, chiar şi în ton, nu îţi mai plac isteriile cu steaguri găurite, nu mai ai idoli, nu mai venerezi cruciaţii. Vrei să descoperi marginile lumii atât de eterogene, îţi place să-ţi tunzi peluza, să-ţi bei berea pe verandă, nu mai pierzi ore la Talk-show-uri, ci vrei să vezi un film, ieşi în oraş cu familia, la Mall, trecând zâmbitor pe lângă #Rezist. Eşti În România Reală, una care nu aplaudă ghilotinele din pieţele publice, care nu vrea sânge pe pereţi, care nu s-ar bucura isteric dacă Dragnea, Băsescu sau Orban ar fi condamnaţi, care vrea o justiţie fără cătuşe televizate, fără atâtea denunţuri, fără ameninţări cu procuratura. Eşti în România plictisită de strigătele haiduceşti de Facebook, eşti în România Reală, a toleranţei, a interesului faţă de tine şi de lucrul tău. Dezavuezi cuvântul “penali”, nu urăşti, pentru că ştii…, da, ştii că nimeni nu e ideal, nu e complet moral. Fiecare are un pic de mov, măcar pe la tivul hainelor.

De la 45 de ani încolo, nu mai alergi după utopii, ci doar după Capri…

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *