În România se face turism cu mocaniţele, aia din Vâlcea şi-a dat obştescul sfârşit, ‘mnezeii mamii lor!

Ascult cu invidie şi cu apreciere totodată ştirile despre mocăniţa de pe Valea Vaserului sau cea de la Câmpeni, care a devenit recent funcţională. Automat închid ochii şi revăd filmele de acum 100 de ani, cu aceste bijuterii care scot fum şi merg pe mal de apă, încet, ca o maşină a timpului…Şi cea de la Sibiu a pornit turismul.

Putea să mai fie una în funcţiune. Dar, deh, până acum un an, auzeam refrenul ipocrit: “Noi facem domne industrie, nu turism”. Na pe dracu, că nici pe asta nu o mai faceţi. Cică peste vreo 4 ani, după nu şti ce centrală…Până atunci, drumul mocaniţei vâlcene se umple de bălării şi tare mi-e teamă că la un moment dat va începe furt…pardon, luatu şinei.

În judeţul Vâlcea, în veacul al XIX-lea s-au construit două trenuri mocăneşti. Unul care venea de la Voineasa până la Gura Lotrului şi unul de la Vaideeni până la Băbeni. Amândouă utile pentru lemnari dar şi pentru navetiştii din acea parte de ţară şi de timp.

În anii 50 se desfiinţează linia de la Voineasa iar cea de la Vaideeni e pusă sub index. Urma să fie desfiinţată. Nu mai era utilă, apăruseră ratele, drumurile se modernizau, camioanele de lemne prelua acest transport de lemne.

Numai că regiumul socialist, odată cu crearea fabricii de sodă, găseşte o utilitate pentru mocăniţa de la Vaideeni. Şi o salvează! Îi modifică traseul. Adică de la Tomşani o deviază spre cariera de la Bistriţa iar de la Băbeni o mută spre platforma Râureni. Nu mai căra lemne însă, ci piatră de calcar.

Traseul este unul cu adevărat superb. El trece prin Mihăeşti, Băbeni, Frânceşti, Tomşani, Costeşti, adică merge pe Valea Bistriţei, unul din frumoasele râuri ale judeţului.

Anii 2000 vin cu probleme la Uzinele de Sodă iar vânzarea se face către Cristeşti. Din păcate, atât de proastă e mişcarea, că se vinde şi mocăniţa cu tot ce reprezintă – gările victoriene (adevărate bijuterii) cu turnurile cu apă, locomotivele cu abur, şina, etc. Cristeşti aduc fabrica în faliment şi o iau polonezii.

Aceştia fac ceva investiţii dar cu o amplă restructurare. Mocăniţia funcţionează însă doar economic. Pardon. Funcţiona până acum un an, până la decizia polonezilor de a opri industria…

Ca orice vâlcean idealist şi romantic în turism, am tot făcut apropouri, că poate, dacă, ar fi posibil, am încerca, am vrea, s-ar putea, s-ar dori, ca mocăniţa noastră să poată deveni şi un vector turistic. Vă daţi seama? Ea leagă Râmnicul de Depresiunea Horezu? Adică o minunăţie. Am fost pe acest traseu şi pot spune că este paradis….Acum toamna cred că am fi într-un basm…

“Domnule, auzi tu, noi aici facem industrie, nu avem timp de turism”, a fost răspunsul la toate sugestiile mele. Na, că faceţi pe dracu praf, acum! Nici industrie, nici turism. Doar eu mai traversez de câte ori ajung la Mihăeşti, linia cu ecartament mic, în zona cuiburilor de fazan. O linie pustie, pe care or să crească în scurt timp bălării…

Până atunci, dragi turişti romantici, mergeţi la mocăniţele din Maramureş, Sibiu şi Ţara Moţilor, că la noi, mocăniţele fac industrie, numai că prin criogenie…, prin stare vegetală.

P.S. Numai dacă ne imaginăm câte locuri de muncă s-ar crea colateral unui astfel de proiect turistic, cu gările reactivate în cele 5 localităţi, resturante, pensiuni, ghizi turistici, amenajarea de trasee…vagonete, cei 690 de angajaţi de la sodă care privesc acum la icoane poloneze, sunt prea puţini.

În fine, e treaba lor, nu a mea. Eu am vorbit din prisma vâlceanului care ştie că are ceva în judeţ minunat dar….degeaba!

So close no matter how far…

Liviu POPESCU

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *