În România s-a născut deja al treilea partid mare şi este unul extrem de puternic

Privind protestele de stradă din acest an, în prima parte, chiar fiind un participant activ la ele, pentru că am dezavuat pragul pentru abuz, nu pot să nu remarc, susţinerea subliminală pentru o forţă deja politică, una care a crescut în ultimii ani, la stadiul de actor de geniu pe această scenă şi care are toate şansele să decidă guvernarea unui stat, dacă nu chiar a făcut-o între timp.

Este vorba de „hiperbola DNA”. O structură publică a statului dar, care prin mitizare, prin totemismul cu care este înzestrată gratuit de o anume categorie luminată la cap, i s-a permis o suprastatalitate, o piedestelizare, un fel de robespierrism extrem de periculos şi nu am idee unde va duce.

Structura acestui organism, cu lideri care se întâlnesc la chermeze şi Ignaturi cu lideri politici, cu lideri care se spune că s-au implicat în alegerea şefilor de stat, mă sperie. Pornită precum revoluţia franceză, ca o idee frumoasă de dreptate şi justiţie pentru toată lumea, mai ales pentru „nobilimea coruptă”, azi, DNA, după dantoniadă de acum 3 ani, a ajuns la un stadiu extrem de inamovibil şi cu o proiecţie foarte periculoasă pentru jocul democratic şi pentru echilibrul politic.

Trebuie să fi absolut nevăzător să nu remarci că DNA urmăreşte targetat suprimarea unor lideri politici – Băsescu, Blaga, Orban, Dragnea, Udrea şi lista e lungă (se prea poate să fie şi vinovaţi penal), pentru a decima la vârf partidele politice din România, să nu vezi epurările interne (vezi Iorga şi alţi procurori), etc. Deci DNA se poartă de parcă ar fi deja un partid politic cu un organism mobil şi care se luptă politic şi electoral în România, beneficiind de o generoasă resursă financiară şi de un suport al elitelor şi cu un lider absolut.

Mergând pe un slogan utopic, cu un militantism sectar aproape, al luptei împotriva penalilor şi corupţilor reuşeşte să-şi atraga un segment electoral pretenţios dar, paradoxal, cel mai vulnerabil la manipulare.

DNA este astăzi un partid neoficial înregistrat, dar mai puternic decât toate partidele actuale politice şi mult mai mobil şi flexibil decât deja şifonatele PSD şi PNL. Mai periculos este că această structură nu are nicio supunere sau măcar un control din partea vreunei instituţii superioare, deciziile celui mai înalt for din România, CCR, sunt nerespectate fără repercursiuni, ba dimpotrivă cu un cor de apluaze generale din partea generaţiei haştag.

Este prima instituţie publică din România postdecembristă care a reuşit să atingă deja în sens de panică, renumele temutei Securitate de până în 1989. „Te torn la Secu” s-a transformat în „Te dau pe mâna DNA!”. Orice chemare sau citaţie sau plic pe care scrie DNA în loc să fie primită normal de adresant, s-a transfigurat într-o spaimă şi o traumă, indiferent dacă te simţi sau nu vinovat. Pentru că exact ca pe vremea Securităţii, cei chemaţi se duc deja cu ideea „Sigur, îmi vor găsi ei ceva, chiar dacă nu am făcut”.

Este, în concluzie, prima instituţie a statului român care a părăsit gradul de confort al colaborarii cu cetăţeanul şi care, mai mult, se îndreaptă spre o structură politic activă.

Nu cred în teoria statului paralel şi în alte năzbătii dar, se pare că noi românii avem o mare tară, aceea de a mitiza, de a venera, a face idoli datorită unui „filoţepeşism” apriori orice instituţie coercitivă a statului. Ceea ce este o anomalie clară. Niciunde în lumea civilizată nu se iese în stradă pentru a apăra instituţiile de forţă, dimpotrivă, protestele sunt de regulă pentru libertăţi şi nu pentru instituţii care îngrădesc libertăţi. Ce urmează? Proteste pentru apărarea SRI, a ANAF….a OPC?

Somnul raţiunii naşte monştri, spunea Goya. Şi, paradoxal, somnul raţiunii unor cetăţeni cu pretenţii, a făcut ca o structura a statului, normală, creată strict pentru a diminua, în mod discret, un fenomen al corupţiei, să primească azi dimensiuni urieşeşti, de sinod suprastatal şi metainstituţional, ca să nu spunem chiar biblice.

Liviu POPESCU