În Râmnicu Vâlcea, în faţa Tribunalului, avem deja o Statuie Vivantă

În această vară sosită intempestiv, după ce acum 3 săptămâni încă scoteam zăpada de la Mihăeşti, m-au umplut de tonus cireşii şi vişinii, mirese trufaşe sau pete albe pe şevaletul pădurii. Am privit Vâlcea, în aceste ultime 2 zile, cu ochii îndrăgostitului care vede pentru prima dată gamba femeii din vis, plimbându-se în concret pe trotuar, în sunet vesel de mierle furişate printre tufişurile din parcul verde crud…

Am deplâns soarta singurului cireş japonez public, aflat la intersecţia Dacia cu Calea lui Traian, pomişor care a avut nenorocul să crească exact unde se face a treia bandă şi care a dispărut în neantul lemnelor tăiate de firma constructoare, dar mi-am spus că măcar merii japonezi, ăia roşii sângerii, vor avea viaţă lungă.

Însă brusc, ajungând în faţa Tribunalului, l-am văzut. Era singurul, omul care stătea precum o statuie vivantă, cu cartoane pe el, pe care erau înscrisuri la modă – “#rezist”. Ultimul haştag al Vâlcii, care stă acolo seară de seară şi care priveşte spre răsărit (nu, nu e o ironie, asta e geografia Râmnicului, deşi primii progresişti ai lumii au venit totuşi cu Lenin, în 1917).

Dacă eram un utopic metafizician, cititor de Spinoza, Cărtărescu şi hrănit cu principiile lui Kant, aş fi scris acum cu admiraţia de tip “22” sau “Dilema”, cu evlavie, despre “The Last Man Standing”, despre acest luptător idealist, care crede în Justiţia Supremă, în Kovesi, în Gandhi şi Dasgupta, în Tagore şi Lao Tze. Aş fi venerat dârzenia unui Bot al Vâlcii şi aş fi mers acasă, simţindu-mă vinovat că nutresc gânduri profane şi că îmi permit să fiu prieten cu “oamenii de roşu” ai Vâlcii, şi nu un justiţiar Jedi “de galben”…, un cavaler al celor care nu prea cuvântă.

Uite însă că nu sunt intelectual de Humanitas, sunt doar un ţăran de Mihăeşti, care în timpul liber pune răzoare de ceapă şi roşii, tunde mioriticul din bătătură, pipăie mugurii de arţar care ies din găoace, mângâie mâţele albe din curte,  îşi scoate beizadeaua la KFC şi visează concedii pe mal de Adriatica, başca, admiră sânii damelor frumoase din oraş.

De aceea, primul lucru pe care l-am simţit atunci când m-am uitat la Vivantul de la Tribunal a fost compătimirea. Un tip al solitudinii, care sigur nu are o iubită, o soţie, un prâslea lângă el. Care nu a cunoscut nicio femeie autentică, veridică în ceea ce simte, una căreia să-i scuture flori de măr peste umărul gol. Este, spun eu, un individ care poate a acumulat de-a lungul vieţii atâtea eşecuri şi neîmpliniri, încât găseşte o defulare în statul de veghe în ţara lui secară, apărând-o pe Kovesi de asaltul penalilor, în timp ce societatea noastră profană o pregăteşte pentru sacralitatea cuminecăturii elitist progresiste. Un haştag pierdut în axa Râmnicului, care nu priveşte jnepenii de lângă el, platanii care acum dau în floare sau catalpa inedită din faţa Romtelecomului, o minunăţie de arbore în această perioadă.

De acolo de unde stă, ar putea să rămână impresionat de culoarul de castani roşii care se lasă în jos, pe Bulevardul Mare, actual Tudor Vladimirescu, şi să se bucure de aceste zile superbe de florar. Dar el nu, el stă ca un autentic haştag, o Elisabeta Rizea pe stil nou, drept, demn în faţa lumii prozaice a mea, a ta, a noastră.

Lume care se bucură de chestiile lumeşti, banale, fără rost transcendental. O lume conservatoare, care crede în tradiţii, în biserică, în casă, masă, concediu, tabieturi, câini şi pisici de casă, iubiri, familie, neinteresată de Dragnea, Barna sau Orban, decât odată la 4 ani, când votează.

Îmi pare rău de bietul om care nu are cum să-şi petreacă seara decât făcând pe vivantul. A fost abandonat de restul haştagiilor şi de profa aia blondă, cam în vârstă, şi de câţiva strigători rămaşi doar de pe Facebook, a fost abandonat şi de primăvara asta cu corcoduşii ei în floare.

Mă rog să nu fie abandonat şi de viaţa reală, concretă, cu zvâc, cu bucurii şi tristeţi, aia adevărată. Pentru că, dacă trăieşti doar în teorii metafizice, descoperi la final că mântuirea nu ţi-o oferă nici Kovesi şi nici ghilotina ca modus vivendi….

Şi câte femei frumoase din Râmnic trec pe acolo, prin faţa lui, pe la Tribunal, zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut!

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *