În Guşoenii Vâlcii, Dumnezeu Şi-a ridicat prima casă din Oltenia

Suntem în preajma primăverii, acolo unde corcoduşii au îmbrăcat haina de bal şi au început un dans superb, acompaniat de orchestra albinelor de martie, într-o comună pastel, acolo unde istoria s-a împletit cu vinul şi cu păpădiile cu umbreluţă galbenă aristocrată.

Suntem la Guşoeni. Acolo unde, anul acesta, se împreună, pentru eternitate, 550 de ani de nobleţe a fiinţării, într-o frumoasă grădină a Vâlcii, cu o biserică ridicată la 1550, fiind, de altfel, cea mai veche casă a Domnului din Oltenia, într-o localitate cu 1550 de suflete, într-un judeţ cu 550 de obiective de patrimoniu european.

Suntem într-o comună europeană, unde marile familii boiereşti au creat destin, au construit mici castele, au umplut cu nuci şi vii toate dealurile sudului de Vâlcea. Suntem în patria eleganţei, a decenţei, acolo unde casele sunt îmbrăcate precum femeile frumoase duminica, la slujba din biserică.

Suntem la Guşoeni, acolo unde Dumnezeu a mers cu bastonul alb de alun prin luncile în care tămâioarele au început să pulseze aromă în micul cosmos de Vâlcea.

Aici, în micul regat al viilor, primii români au adus cu sine cea mai veche biserică din Oltenia. Pentru că, deşi acolo stă scris anul 1550, biserica de lemn din Butari a fost adusă din satul de pribegie. Bisericile românilor din Evul Mediu se construiau din lemn, pentru că, atunci când satul era în pericol de a fi invadat, primul lucru care se desfăcea şi se urca în căruţe era biserica. Apoi satul. Această biserică era purtată ca un totem, ca o pavăză, ca o mână cerească asupra celor plecaţi în pribegie.

Când satul s-a aşezat definitiv pe vatra actuală, biserica a prins rădăcini. O biserică minunată din lemn, care a fost inima Guşoenilor de la 1550 încoace. A fost blazonul săpat aici, în moşia Urşienilor, clopotul care a unit iubiri, a botezat inimi, a condus destine spre ceruri. Aici stă, de veacuri, familia Urşianu, între lilieci, toporaşi şi crini…

În 550 de ani, Guşoenii au cunoscut o poveste, un basm picurat cu roua pe bobul de strugure, legende şi mituri, haiduci şi boieri, valsuri şi viori. Pe drumul Drăgăşanilor spre inima Olteniei, Guşoenii au fost îngerul care a stat precum steaua dintâi drumeţului. Hanul de la Guşoeni nu mai e de mult,  dar istoria e păstrată cu respect în fiecare cerdac al casei, în fiecare stejar bătrân, în pădurile care vin până în spatele grădinilor.

Au înflorit şi magnoliile în Guşoenii de azi. Poate că Malvina Urşianu ar fi realizat filmul vieţii ei, filmul Vâlcii de patrimoniu, dacă Îl privea, într-o dimineaţă răcoroasă de martie, pe Dumnezeu stând la poartă, sub floarea albă a zarzărilor…

„Dacă mi s-ar oferi să aleg orice altă localitate pe care să o am aproape, să îi simt esenţa, să o păstoresc aşa cum cred eu că este mai bine pentru oameni, unde să aleg să respir aerul dimineţii sau să ascult foşnetul pădurii în amurg, tot Guşoenii ar fi”, spune Nicolae Concioiu, primarul de aici.

Aşa este, spune el, cei de aici au o demnitate pusă în matricea iniţială încă de dinainte de a se naşte, privesc spre stele, dar sunt bine ancoraţi de pământ. Sunt oamenii unui pastel, pastelul Guşoenilor…

Mihai IONESCU