Gumiii! Gumiii! Barajul, turcii, Râmnicu Vâlcea și curvele capitaliste

Râmnicu Vâlcea, orașul industrial al anilor 80, avea o legătură firavă cu lumea capitalistă…

Eram o grămadă de puști ai Nordului. Cartier mai răsărit al orașului, față de cartierele ”Exclusiv Petrișor și Ostroveni”, care păreau undeva departe, pe firul câii ferate care împărțea orașul în două. Nu fusesem în Ostroveni, decât de vreo două ori la ”Flacăra” la nu știu ce film, pe scaunele alea de lemn. Și mă uimise Casa Științei, înaltă, cu sticlă.

Eu preferam Modernul, unde cu 6 lei, în fiecare duminică, dimineața, mă duceam la matineu, alegând cu grijă capacele de canal cu 6 găuri, nu alea cu 4, să am noroc și să prind bilet pe X. Cel mai de sus loc. Era și Zetul adăugat, dar zetul era în linie cu X-ul.

Capacele de canal cu 6 găuri erau pentru ”băieți” și cele cu 4 erau pentru fete. Fetele nu erau mișto, nu țineau cu Universitatea, erau niște steliste tute și ne încăieram cu ele. Noi eram băieții din cartier, care ne jucam Castelul și Fisele. Obligatea, la peretele D-ului în care stăteam, de spărgeam geamul în repetate rânduri vecinului de la parter. Mai erau ”Țic și Labă”, cu pietre cât mai plate, printre Daciile cu prelată parcate cuminți în fața blocului.

Dar cele mai frumoase momente erau atunci când strângeam suficiente doape de la sticlele de bere și trebuia să le transformăm în fise. Știți jocul, nu? Se face un cerc cu cretă, se pun fisele unele peste altele și de la o distanță considerabilă, cu piatra trebuia să lovești și să scoți fisele din cerc. Cu cât erau mai plate, cu atât mai greu le scoteai. Cine le scotea și le însușea.

Și cum se făceau fisele. Prin lovire mecanică cu piatra să le culci zimțurile. Sau utilizând șinele de cale ferată.

Aici era aici. Plecam deja în gașcă de la ”Mijloc”, actual ”Cati și Sile” și luam drumul barajului.  Prin orașul nostru socialist, cu mulți oameni ai muncii, treceam însă prin zona selectă a Hașurilor, unde stăteau profii și restul intelectualilor. (Blocuri de cărămidă). Intelectuali care se ploconeau la mama în față. Că mama era Zeul Socialist!. Lucra la Alimentara și cine lucra la alimentara era mai presus sau pe același palier cu prim secretarul. În fața mamei se ploconeau toți, profesorime, medicinime, inginerime, toți intelectualii scoietății socialiste multilateral dezvoltate. Mama era Tajmahalul cărnii, al uleiului, al zahărului….

Așadar, noi, ăștia, puștii cartierului, cu treningurile cu găuri, cusute și răscusute în genunchi, peticite, cu buzunarele pline de doape de bere, mergeam spre baraj. Pe Republicii nu erau blocuri încă, erau case, cu câni și babe și copaci înfloriți.

Puneam fisele însirate pe calea ferată și așteptam să treacă trenul. Iar până venea trenul, puteau trece și ore bune, urcam pe baraj, în zona birtului Debarcarder. Acolo unde parcau turcii. Turcii erau mustăcioșii tiriști care traversau România și opreau sub atenta supraveghere a Miliției.

Noi ne înșiram de-a lungul Drumului European, despre care învățasem la școală, că este E -80 sau 81 și așteaptam TIR-urile turcești.

”Gumiii! Gumiii! Gumiii!” strigam toți, fâcând cu mâna spre gură atunci când le vedeam de departe. Iar turcii încetineau și aruncau cu mâna pumni plini de gumă de mestecat. Erau cu abțipilduri. Așa am avut acasa pe ”Socrates”, ”Buruchaga”, ”Klisman”. Pe care le păstram pentru aroma. Aroma era de vis, se psătra luni dacă nu ani. Iar gumele, mamă, mamă. Nu te mai săturai mestecând. Pentru că în ora aia, culegeam la gume turcești o cârcă, sub atenta privire a mașinii de miliție sau a Lolei. Și nu eram singuri, veneau și țigani și de prin Goranu. Miliția ne mai despărțea din bătăi, înjuraturi și alte ocăruri de mame, morți și răniți.

”Lola era una mare, grasă deșelată, blondă” care ”umbla cu turcii”. Lola cur de fier, fata lui Romică Țiganul. Era din cartier. Cam trecută în vârstă. Dar ea mergea pe baraj. O vedeam când urcă în cabinele TIR-urilor oprite. Dar nu ne pasiona sbiectul. Știam că și-o trage dar nu ne fascina tema.  Noi mergeam pe dig în picioare, mestecând gume, așteptând să treacă trenul să ne facă fisele.

Odată am văzut-o pe Lola urcată forțat în Dacia Miliției sau nu. Parcă era altă mașină. ”Huu, fir-ați ai dreacu de securiști, nu cade el comunismul ăsta și pot să mă fut și eu la libera fără să va dau vouă partea de  valută!”, striga Lola, înghesuită acolo, într-un ARO închis la culoare.

Și Lola a avut dreptate pe jumătate. Atunci eram prin anii 85. Comunismul a căzut 4 ani mai târziu. Restul, mă îndoiesc.

De câte ori trec barajul din nord, privesc ca printr-o hologramă, pe acei puști care fac gesturi disperate cu mâinile, din România socialistă, spre TIR-uri: Gumiiii, Gumiii, Gumii. Zâmbesc, apoi o văd pe Lola, la Debarcader și mă trezesc din amintirea fiselor pe care le culegeam de pe șină, încinse dar turtite bine, după ce trecuse acceleratul.

Liviu POPESCU

 

2 comments

  • Florentin

    Adevărat ….!!

  • Daniel

    Superb portret al acelor timpuri,domnule Liviu ! Eu am fost din Traian…nu prea aveam legături cu nordiștii.
    BTW! (Așa se poartă acum,a disparut “apropoul”și ăla de origine franceza)…om fi leat,cum se zice ? ‘1963.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *