Giosan: J.O. Paris, manifest de libertate, civilizație, toleranță, incluziune
De mult nu am mai urmărit atât de mult din desfășurarea unor jocuri olimpice – dacă stau să mă gândesc bine cred că acum am văzut cel mai mult din competițiile olimpice: atât festivitățile, cât și competițiile. Este și o chestiune geografică: jocurile organizate în Europa sunt mai ușor de urmărit datorită orelor mult mai accesibile. Rugby în 7, hochei pe iarbă, înot, polo, handbal, volei, baschet, haltere, canotaj, puțin box, mult atletism. Înainte de 1989 se transmitea relativ puțin, după 1989 timpul s-a contractat. Am fost privilegiat la această ediție – probabil că multele controversele stupide legate de fantasticul spectacol de deschidere m-au îmboldit să urmăresc mult mai atent totul.
A fost o super-ediție: de la spectacolele de deschidere și închidere, la competiții, atmosferă, organizare, spirit. Franta a demonstrat inca o data ca are spirit, gust, capacitate organizatorica si un simt special si unic pentru fastuos. Pentru mine 2 țări sunt marile performere ale acestor jocuri: Australia și Olanda – în raport cu populația sunt cele mai tari de la aceste jocuri olimpice. O concluzie pentru mine este că ”statul contează” – dacă dorim rezultate în sport, a lăsa totul pe seama zonei private (chiar dacă există exemplul unicat al SUA) nu este o soluție foarte fericită. Și Ungaria este de remarcat aici. Mulți vor zice că sportul ține de gratuitatea frivolă și inutilă, de nevoia exagerată de spectacol: nu sunt deloc de acord.
În ceea ce privește semnificația cred că atât ceremoniile de deschidere și închidere, cât și întreaga desfășurare au reprezentat un manifest: de libertate, civilizație, toleranță, incluziune. Sportul este probabil cea mai inocentă formă de a ne promova thymos-ul, dorința de recunoaștere, dorința de a fi onorați fără implicații violent-sângeroase. Probabil vechii greci au simțit asta: decât un nou război troian – pentru a avea o scenă pentru Ahile – mai bine niște jocuri sportive o dată la 4 ani. De fapt acesta cred că este mesajul întregii olimpiade – un omagiu deschis adus vechii culturi greco-romane și moștenitoarei ei de azi pentru capacitatea de a se transforma și adapta, păstrând totuși ceva semnificativ din nucleul originar: respectul pentru individ, pentru dorința lui de a se afirma, de a se depăși, de a se juca, de a fi faimos, chiar pentru lucruri frivole cum este acela de a depăși o ștachetă ridicată la înălțimea de 6,25 m cu ajutorul unui tub flexibil de fibră de sticlă.
PS – România s-a descurcat onorabil – cel mai bine de 16 ani încoace. Și cred că am avea ceva de învățat din modul în care Franța, Olanda, Ungaria știu să dezvolte și să administreze acest domeniu. Apropo de Ungaria – vedeți supărarea mare a italienilor pentru meciul de polo masculin din sferturi, modul în care au protestat, ca să înțelegem că ”scandalul” cu medalia de bronz de la sol a fost un complot mondial numai în mintea noastră cam încinsă și că simțul umorului și al acceptării detașate a erorii omenești este ceea ce ne-ar fi mult mai folositor – și ne-ar face și mai simpatici. Altfel riscăm să părem niște țâfnoși frustrați și nu numai în sport.
Victor Giosan
