Există un leac împotriva morţii, pe care prea puţini îl folosesc

Un singur adevăr universal valabil ni l-a oferit divinitatea încă de la naştere, şi anume acela că moartea este un final implacabil şi că viaţa pe care o avem nimeni, niciodată, nu o rejoacă.

Deci este o piesă, un film care se difuzează doar la premieră. După ce se trage cortina, nimeni nu ştie ce se mai întâmplă. Nu există interviuri de după, nici conferinţe de presă, poate, în  cel mai fericit caz, articole postume de bine sau de rău.

Un alt adevăr însă, pe care aceeaşi divinitate ni l-a pus corolar cu cel trist de mai sus, este leacul sau antidotul zădărniciei. Este vorba de suflet, de iubire, de emoţie, de acel prea plin de trăire care te face să iubeşti tot ce atingi, tot ce vezi. Fie că e vorba de o ţară, o mare, un munte, o casă, un pom frumos sau de un om frumos.

Aceste raze care se deschid de dincolo de cutia toracică spre trăire sunt temporal dependente. Adică, crunt spus, dacă nu faci azi ceea ce simţi, mâine nu mai are valoare. (Dă-i omului apă atunci când îi este sete!) Sentimentele nu se programează, atunci când ţi se pune pata, fă-o. De ce? Pentru că raţionalul spune, în primul paragraf, că rostogolirea noastră este strict spre final. Orice secundă pierdută în reguli autoimpuse este pierdută definitiv.

Este ca şi cum ai pierde din vedere copilăria propriului copil: primii paşi, primul zâmbet, prima boacănă, prima zi de şcoală, prima lui iubire, primul examen. Niciodată timpul nu ţi le redă, decât ca amintiri rămase pe cortex. Aşa este în viaţa ta. Atunci când ţi se oferă şi oferi, fă-o pe loc, pentru că avem şansa de a uita, măcar pentru acele secunde mirifice, că murim la un moment dat.

Stoicismul a fost cea mai mare patologie, cred eu, a umanităţii. De ce să rabzi, de ce să te lupţi cu simţirea, de ce să nu faci ceea ce simţi, de ce te anulezi pe tine? Pentru o probabilă conferinţă de presă de după? Adică, vei avea vreodată şansa să spui după deces: “Sunt un martir! Deşi am avut toate şansele şi simţirile să iubesc, să râd, să plâng, să flirtez, să dansez, să mă bucur să am timpul meu, nu am făcut-o, pentru că raţiunea mi-a dictat să fiu reţinut, să respect regulile rigide ale vieţii, să dau deoparte ce este prea omenesc”?

Pentru că timpul este al tuturor contemporanilor, dar tu poţi să ai timpul tău, decupat din timpul celorlalţi. Poţi avea TU 1 oră, 4, 5, 15 ore ale tale, dacă ştii să le preţuieşti, să le faci cu trăire, cu bucurie, cu dăruire, cu firesc. Să te lupţi pentru ele. Este ca şi cum toţi navigăm pe acelaşi râu spre final, dar tu ai capabilitatea ca acel culoar pe care dai tu din vâsle să fie unul limpede, cu valuri plăcute, iar pe barca ta să fie frumos. Curgerea, atunci, devine alta.

Din păcate, nu facem asta. Navigăm uitându-ne la tot ce e pe lângă noi, ne interesează ce spun alţii despre noi, ce spunem noi despre ei. Ne complacem în compromisuri, în a face pe plac unora care nu au nici o contribuţie în viaţa noastră, poate doar nocivitate. Ne anulăm firescul, navigăm în voia curentului şi ne trezim, din păcate, la 5 metri de cascada morţii şi, atunci, încercăm cu disperare să oprim motorul sau să-l comutăm pe invers, dăm din vâsle cu putere în spate, pentru a mai cerşi un timp al nostru.

Nu se va întâmpla asta, orice navigare după regulile exagerate ale timpului universal, centrat pe raţional, va omorî zile, luni. Viaţa se scurge simplu, iar, la final, va exista doar o cruce, care, în zece ani, în o sută, va fi năpădită de ierburi şi vom fi uitaţi, aşa cum a fost uitat un oarecare Ion, care a trăit acum 200 de ani, în Mizil, ca şi cum nu ar fi existat vreodată.

Aşadar, singurul antidot al morţii implacabile este iubirea, este preţuirea fiecărei secunde care curge, prin afecţiune, prin dăruire, a ta şi a celorlalţi, este abilitatea de a fura acolo, pentru tine, o  oră, două, cincisprezece, pentru a crea viaţa ta. Trăim prea mult în compromisuri! De ce atunci, când nu suntem obligaţi, continuăm să le facem?

Ideală este deci conferinţa de presă de pe patul de moarte, aceea făcută cu zâmbetul pe buze. Nu cea de după, despre care habar n-avem dacă va mai exista.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *