Există o Diaspora, dar mai există şi… o diasporă, din păcate

Probabil că am să fiu criticat pentru acest material de către cei care se închină cu ambele mâini la Diaspora românească, dar prefer să fiu extrem de obiectiv şi să nuanţez faptul că avem două tipuri de Diaspora. Nu de puţine ori, am fost în situaţia de a evita să vorbesc româneşte în prezenţa unor conaţionali de ai noştri, pe meleaguri străine.

În fine. Avem o Diasporă onorabilă, oameni care lucrează, de ani buni, „în afară”, care şi-au făcut un nume, sunt respectaţi în domeniile lor, în special în construcţii, sunt buni meseriaşi, unii chiar au firme mici, mobile, care construiesc case în Anglia, Franţa, Italia sau Portugalia.

Avem o Diasporă renumită prin zecile de ingineri români, care sunt apreciaţi în diferite companii multinaţionale şi care au deja au acea „European attitude”. Deci avem o Diasporă soft, profi, una de bun-simţ, pe care o remarci în Terminale, în  mod liniştit, elegant, sunt românii cu care te mândreşti şi de care nu ţi-e ruşine.

Din păcate, ei reprezintă sub un sfert dintre românii din afară şi, în mare, sunt acei români care au de la 5 ani în sus acolo pe unde muncesc şi trăiesc….

Există însă şi o cohortă de diasporeni plecaţi în ultimul sau în ultimii 2-3 ani, care s-au dus pentru a căuta ceva „lejer, cu efort puţin şi bani mulţi”. Să dea lovitura, să culeagă covrigii.

Sunt cei plecaţi tocmai pentru că au văzut la cei din prima categorie realizările (casă, maşină, apartamente), dar nu au înţeles câtă muncă şi ce efort au făcut primii pentru a ajunge la acel nivel. Îi recunoşti imediat în terminale:

Fetele au alura de ţoape îmbrăcate la Dovali, fardate în exces, sunt cu K, mo, poi, BRB, CF pe telefoane, în chat-uri. Vorbesc absolut coerent pentru un absolvent de liceu industrial, fără bacalaureat, cu 100 de cuvinte maxim. Şi speră că acolo vor da lovitura. Ei arată în genul cocalar, şapca pe invers, au un limbaj de cartier. La fel ca şi ele, pleacă şi speră că vor „fuşări” ceva cu efort puţin, după care vor veni în ţară cu o maşină, să impresioneze gagicile din sat. Din păcate, aceşti diasporeni sunt cei mai mulţi.

Vorbesc tare în avioane, cu multe dezacorduri, dau drumul la manele pe telefoane, se plimbă între scaune, râd zgomotos, miros şi a alcool, unii. Cursele de Londra, Roma, Napoli, Torino sau Paris, cele low cost, seamănă deja izbitor cu acele rate vechi din anii ’80.

Nu mai spun de cohorta de romi care se plimbă în Europa la fel de lejer cum se plimbau, pe vremuri, între Băbeni şi Frânceşti.

Piaţa muncii din Vest triază apele însă. Cei din ultima categorie, de regulă, ajung la ferme de vaci, mici bandante la periferie sau, în cel mai rău caz, prin cluburi de noapte. Mai mult, se prea poate ca zona infracţională să recruteze, în respectivele ţări, români din această ultimă categorie.

Eşecurile celor din cea de-a doua categorie de diasporeni adună frustrări masive. Pentru că, aşa cum e o vorbă la noi, „Cine nu e în stare să lucreze aici nici acolo nu va face mare brânză”.

Aşa că ar trebui să fim ponderaţi atunci când aducem ode Diasporei. Nu trebuie privită ca pe ceva compact. Dimpotrivă.

Liviu POPESCU

One comment

  • ger

    Bine zis d-le Liviu Popescu: „Cine nu e în stare să lucreze aici nici acolo nu va face mare brânză”.

    De pe malul Dunárii din Bavaria, vá doresc multá sánátate si sá auzim numai de bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *