Există o a doua Românie în lume, o Românie UNESCO, uitată de noi

Achir spune că România lor este aici. O altă Românie, uitată de noi. Dar extrem de întinsă.

„Din Bosnia şi până la Trieste, prin Croaţia şi Slovenia, românii vechi, originalii, au crescut secole de-a rândul, păstrând frumoasa limbă de început.”

Cine sunt românii din Croaţia, istroromânii? Nimeni nu ştie. Există mai multe teorii.

Achir e bătâr. Adică bătrân, am spune noi. El spune, tot în română, că e rumâr. Noi spunem că e istroromân. Revenind la teorii, una dintre ele spune că Dacia lui Burebista se întindea din Dalmaţia până sus, spre Boemia şi, de acolo, până la mare. Că aici erau tot daci, dacii Dalmaţiei, rupţi şi ei din filonul tracic. Apoi au venit romanii. Şi i-au cucerit şi s-au născut daco-romanii de Dalmaţia. Diocleţian i-a respectat şi le-a oferit un teritoriu – Istria. Acolo şi-au păscut oile şi au dezvoltat o comunitate. Aceşti români anacronici, rupţi de lume, sunt un miracol al supravieţuirii. Limba lor e considerată „un muzeu viu al limbii române vechi şi al întregii Europe”, trecută în Cartea Roşie a UNESCO drept una din cele mai mici şi mai grav periclitate limbi ale lumii.

Pentru că au venit slavii şi au ocupat toată Dalmaţia. Apoi turcii. Aceşti români mici au fugit cu limba lor în munţi, în Dinarici, s-au ascuns în sate mărunte, paşnice. Şi au păstrat în casă această limbă.

Există o altă teorie. Că regele Franco al croaţilor ar fi adus colonişti din sudul Dunării, pe la 1600, să-i înveţe pe localnici păstoritul şi munca la câmp. Şi aşa au rămas pe aici.

Oricare ar fi teoriile, un lucru e cert, avem, în toată Dalmaţia, o Românie veche, una conservată  absolut ca un muzeu, nealterată. Istroromânii vorbesc cel mai pur dialect al limbii române. O limbă închisă în satele croate sau bosniace. Calul e car, luna e lură.

Achir are o pensiune. La fel şi Culţan. Părinţii lor sunt din Jeiani, un sat din Istria, de la poalele Muntelui Mare. Capitala românilor croaţi este Şuşneviţa. Capitala vlasilor, cum o numesc ei. Ce este fantastic: Culţan răspunde în limba română veche, în cuvinte care seamănă cu ale noastre, dar au alt sens. „Merge la moară, au moară şi călcăie”. Îl priveşti nedumerit. Moara nu e moară, Culţan a vrut să spună că viaţa e viaţă până la moarte şi trebuie să o trăieşti cu respect. O limbă română pe care o auzi, o înţelegi fonic, dar nu o înţelegi ca sens. Sunt sensurile vechi, de acum sute de ani.

În Bosnia, românii vechi au două sate, iar pe fiecare magazin scrie România. Dar nu dintotdeauna. Au aflat că există o ţară cu numele România şi că limba lor seamănă cu a noastră abia după 1990. În timpul comunismului iugoslav, li s-a interzis să afle asta.

Eşti uimit de istoria lor. „Făceau fur!” Din asta trăiau. Fum? Adică? Ulterior, afli că făceau mangal, cărbune de lemn, cu care mergeau la Trieste. Azi, istroromânii se „croatizează”. Nu forţat, dar, pentru a se adapta societăţii din prezent, nu au variantă.

Din păcate, limba se pierde. Anul acesta, guvernul de la Bucureşti a oferit 60.000 de euro fundaţiei din Şuşneviţa pentru revista istro-română. Însă bani mulţi vin de la New York şi din Italia, unde istroromânii se luptă să reziste. Sunt pe lista UNESCO, sunt muzeul lingvistic al unei limbi pe care noi o uităm.

„Istro-românii se consideră croaţi din punct de vedere etnic şi catolici din punct de vedere religios. Ei şi-au pierdut conştiinţa de neam şi pe cea religioasă, dar o mai au pe cea lingvistică, ultima care piere. Ei ştiu că au o limbă a lor, că sunt diferiţi de ceilalţi prin aceasta şi trebuie ajutaţi să-şi recunoască rădăcinile, să conştientizeze că se trag din românii străvechi. Ar trebui ca părinţii să-şi încurajeze copiii să vină să studieze în România, în diverse domenii”, spune profesorul Richard Sârbu.

Istro-româna este un miracol. E de neînţeles cum a putut supravieţui sub presiunea  celorlalte limbi din jurul său. Istro-românii şi-au pierdut religia, tradiţiile, costumele populare, conştiinţa etnică, dar, prin asta, nu au încetat să rămână istro-români, căci singurul lucru care le dă lor cu adevărat o identitate este limba, iar limba şi-au păstrat-o cu mare tenacitate timp de secole. În momentul în care limba lor nu va mai exista, nu vor mai exista nici istro-români. Vor fi croaţi şi atât. Limba aceasta este dovada vie a unui miracol, a felului prin care un neam se păstrează prin destinul unui cuvânt, prin destinul unei limbi.