Eseu despre prostie

Prostia pentru mine reprezintă imaginea băncii din faţa blocului. Unde, ei amândoi, îmbrăcaţi în maieu alb, vara, joacă table, se scobesc între dinţi sau îşi sug măselele şi beau bere din sticlă de plastic. De obice Noroc, Bucegi sau Albacher.

Prostia vine mereu în complemetaritate cu inteligenţă, sunt precum ADN-ul şi ARN-ul. Zac în aceeaşi celulă, zac în aceeaşi societate. Prostia este cea mai periculoasă armă pentru că ea foloseşte agresivitatea. Prostul când se simte încolţit devine doar mamifer, un fel de porc încolţit în cocină de ignat. Sau un şarpe care scuipă, sau un simplu prost. Înjură, atacă sau reclamă. Prostul are victorii de etapă dar la final pierde meciul.

Cel mai periculos este când un prost ajunge într-o funcţie, fie ales, fie desemant, fie măsluit. Un prost şef peste oameni inteligenţi devine un coşmar. Prostul vine din urmă cu toate frustrările, lipsa unei şcoli, lipsa cărţilor citite, lipsa unui mediu de elită, lipsa respectului. Prostul clasei totdeauna îl va şicana pe premiant şi îl va teroriza pentru respectul pe care acesta îl primeşte. Este diferenţa clară dintre intrin şi extrinsec.

În Râmnicu Vâlcea sunt mulţi proşti, este o risipă de prostie pe caldărâm, poate şi de aceea oraşul arată cum arată, haotic şi fără perspective sociale, profesionale, urbanistice. Pentru că în schemele de funcţionare, în zonele vitale ale acestui corpuscul, oraşul s-a pricopsit cu proşti. Proşti care mişună prin aceste cotloane sunt nişte lighioane care seamănă la prima vedere cu noi, în sens biologic. Diferenţa este că proştii nu au nimic care ţine de cogniţie. La ei totul se bazează doar pe instinct, frustrări, răutate şi răzbunare. Proştii au o dorinţă maladivă pentru a se rărbuna pe ce nu înţeleg. Cu cât sunt mai proşti cu atât gradientul răzbunării este mai crescut. E obositor să te lupţi cu proşti mefistotelici, mai ales dacă au bani sau dacă au funcţii. Pentru că nu îi duce şi nu le permite aparatul cognitiv să avaseze pe scara inferenţială, proştii fac uz de toate armele pe care le permite spaţiul lor limitat de manevră. La ce duce asta? La oboseală, la stres, uneori chiar abandonezi lupta. Prostul presimte că la final va pierde dar pe asta mizează, că prin victorii de etapă, te duce la renunţare.

Nu sunt nici un judecător apriori, sunt doar un cetăţean care a revenit târziu în Râmnicu Vâlcea, deşi toată lumea îmi spunea că am făcut o mare prostie. Şi cu toate astea, fiind încăpăţânat din naştere, am insistat să rămân. Cu zestrea celor câteva mii de cărţşi frunzărite, cu exigenţele mele cultural-artistice promovate prin cafenele bucureştene sau sălile de teatru, bibioteci şi universităţile de acolo. Tabietalul parcului Carol uite am revenit în oraşul proletar pentru a o lua de capăt. Mama mea, un om simplu, care a lucrat în comeţul socialist, m-a învăţat cinstea şi corectitudinea dar şi demnitatea de a repudia prostia. Tot ea s-a amuzat când a văzut cum mulţi proşti din  comerţul socialist au ajuns azi proştii zilei în funcţii. Un sistem de valori care s-a dezvoltat ca o mutaţie socială a permis aşadar celor în maieu care-şi sug măsele şi joacă table să conducă azi zone vitale din politic sau din administraţie. Din păcate pentru ei, există un mare vaccin. Se numeşte inteligenţa, ironia şi perseverenţa. Toate acestea vor duce prostul în ruină şi îl va învinge, aducându-l la stadiul benign de prostul clasei.

Prostul care e şef uită mereu un lucru. Subordonaţii săi mult mai inteligenţi, au o trăsătură fermecătoare, ironia şi satira. Câmd prostul le vorbeşte, el habar n-are că sub aparenta obedienţă se ascunde superioritatea lor. Şi speranţa că prostul va fi trimis la gunoiul istoriei. Pentru aceştia suntem noi aici, cei de la Râmnicu Vâlcea Week. În directă confruntare cu prostul funciar.

P.S. Am ales ilustraţie acestui editorial, un ultim exemplar dar şi cel mai puternic dintre vaccinurile „anti-prostie”

Redacţia