Doi bătrâni ai nimănui trăiesc într-o şcoală comasată din Nicolae Bălcescu, din mila comunităţii
Situaţie tristă pentru doi bătrâni de 80 de ani care nu mai au nici familie, nici bani şi nici ziua de mâine.
De doi ani, doi bătrâni nevoiaşi trăiesc într-o sală de clasă a şcolii comasate din comuna Nicolae Bălcescu. Nu se mai aude clopoţelul de mult; doar paşii grei cu nişte bocanci cu limba desfăcută a unor bătrâneţi de povară.
Cei doi bătrâni nu mai sunt băgaţi în seamă de copii, de fraţi; sunt uitaţi, marginalizaţi de societate. Singurul ajutor vine din partea primăriei, care le-a oferit cazare în localul vechii şcoli, unde li se dau lemne şi li se face focul.
Cei doi bătrâni au privirea goală, privesc undeva, departe, într-un trecut în care retrăiesc, poate, secundele de fericire. Poate când au râs ultima dată. Sunt bolnavi, abia merg, ziua de mâine nu există, este un prezent la hazard. Cu ei sfinţii joacă zaruri.
„Aş vrea să mor mai repede, sunt doar o povară pentru mine, dar Dumnezeu m-a uitat”, spune unul din cei doi bătrâni, mâncând dintr-o strachină o ciorbă de cartofi cu orez. Adună firimiturile, le strânge până se fac bobiţe mici. Apoi, cu cealaltă palmă, le adună şi, împreună cu nişte oase mai vechi, la pune în pachet pentru „Vasile”. Un motan care le mai ţine de urât bătrânilor, în vechea şcoală.
Dacă nu era primăria, probabil că Dumnezeu nu i-ar fi uitat printre noi.
Paradoxul face ca în comuna Nicolae Bălcescu să existe un cămin de bătrâni care stă gol. Inaugurat acum doi ani, nu poate fi pus în funcţiune. Nu există personal, nu se ştie al cui trebuie să fie, toţi ridică din umeri şi căminul stă închis, iar cei doi bătrâni trăiesc din mila comunităţii. Aşteptând ca „destinul să se împlinească la un moment dat.”
E toamnă, prima brumă, primul frig, frunzele, deşi verzi în părul bătrân de lângă şcoală, au murit noaptea trecută, când temperaturile au îngheţat seva în nervuri. Acum cad la fiecare adiere de vânt. Vasile urmăreşte plictisit nişte vrăbii… Undeva aici, în Valea Topologului.
Mihai IONESCU
