Despre cum a „ocupat” Transilvania Oltenia de Nord în ultimii 200 de ani sau istoria „Învârtitei Dorului” de la Vaideeni

„Străinii”, „Ungurenii” sunt stră-străbunicii noştri care au trecut munţii dinspre Sibiu, la mijlocul secolului XVIII, alungaţi de stăpânirea austro-ungară care le impunea taxe foarte mari şi îi forţa să renunţe la ortodoxie. Au ajuns în arealul Subcarpaţilor Getici, în Podişul Mehedinţi, în depresiunea Loviştei şi în lunca Jiului şi şi-au păstrat obiceiurile şi portul. În urma acestei mişcări, Alexandru Ipsilanti, din solidaritate cu românii fugiţi din Transilvania, promulga în 1776 două “ispravnicate de ungureni”, acte fiscale care permiteau refugiaţilor să nu plătească nici o taxă sau impozit (sa fie cu toutul nedajnici) timp de şase luni, cât aveau nevoie ca să se stabilească în Valahia.

În lucrările de cercetare de la începutul secolului XX (N. M. Popp, 1933, 1940; I. Conea, 1939, ş.a) se arată că „în sectorul Subcarpaţilor Getici s-au conturat numeroase nuclee de aşezări cu imigranţi transilvăneni, numiţi de către populaţia băstinaşă cu apelativul de „ungureni” pentru că proveneau din teritorul aflat sub ocupaţie ungară şi austro-ungară.”

Ungurenii sunt cât se poate de români, cât se poate de ortodocşi şi cât se poate de asemănători în mentalul păstoresc. „Structura spaţiului mental „ungurenesc” respectă alcătuirea spaţiului mental românesc, luând acea formă piramidală în care baza sau fundamentul este reprezentată de pământ, căruia îi urmează în conştiinţa umană casa (gospodăria), apoi neamul identificat prin familie, dar şi etnie, ca la nivelul următor să fie plasată cutuma, lege nescrisă marcată de obiceiuri, tradiţii, folclor, urmată de mit, rod al explicării fenomenelor neînţelese de om cărora le atribuie valenţe supranaturale, iar în vârful piramidei este plasată Divinitatea care veghează asupra tuturor” (P. Cocean, 2005, preluare din teza L. F. Popa, 2012).

Şi pentru băciţa Elena de la stână şi pentru bunicul meu şi pentru bunicul şi străbunicul Adrianei, gazda noastră din excursia de la Ponoarele, sunt importante toate aceste lucruri, în aceeaşi ordine.

Cercetările (L. F. Popa, 2012) arată că din depresiunea Făgăraşului a emigrat un mare număr de populaţie de la Avrig, Porumbacu, Corbi, Viştea, Arpaşu, Ucea, Sâmbăta şi Recea şi s-au stabilit în principal la est de Olt (Valea Mare-Pravăţ, Mioarele, Lereşti, Câmpulung Muscel, Albeştii de Muscel, Godeni; Poienari de Muscel, Berevoieşti, Corbi, Domneşti, Brăduleţ, Arefu, Corbeni, Albeşti de Argeş; Cicăneşti, Sălătrucu, Şuici, Cepari, Sălătrucel, Berislăveşti, Runcu şi Băbeni).

Apoi din depresiunea Sibiului, de la Jina, Poiana, Rod, Tilişca, Sălişte, Sibiel, Gura Râului, Răşinari, Mohu, Veştem, Miercurea Sibiului au emigrat străbunici şi stră-străbunici şi în vestul şi în estul Oltului pentru că acest areal a fost un rezervor de populaţie, majoritar păstori cu număr mare de animale ce aveau nevoie de o suprafaţă însemnată de pajişti alpine. La vest de Olt întâlnim satele ungureneşti Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier şi Bumbeşti-Piţic, Novaci, Crasna, Bengeşti-Ciocadia şi Săcelu, Schela, Bâlteni, Stăneşti, Runcu Peştişani, Tismana, Padeş, Dăneşti.

Cercetătorii şi lăzile de zestre demonstrează că cel mai bine s-a conservat specificul transilvănean în aşezările „ungureneşti” (Corbi, Băbeni, Vaideeni, Polovragi, Novaci, Crasna) în care cei care le-au întemeiat au provenit în număr mare din depresiunea Sibiului.

La Vaideeni, într-o mare sărbătoare, se întâlnesc toţi ungurenii de sub Carpaţi, „Învârtita Dorului”, eveniment de excepţie în istoria patrimoniului spiritual al Vâlcii