Despre „autosuficienţa elitelor” şi masele proaste care nu ştiu să voteze

Nu este un material politic, ci pur şi simplu o încercare sinceră de a înţelege de ce avem parte de un legionarism, de un model Nietzsche în abordarea celor care, vremelnic, sunt undeva în vârful trofic al economiei.

Citesc peste tot sintagme de genul „poporul prost a votat cu PSD”, „masele proaste”, „inculţii”, „dacă bacalaureatul ar fi un criteriu de vot”, percep o aprigă ură socială, o aroganţă a Piperei, a celor care stau cocoţaţi în vârful lanţului trofic al economiei, considerând că ei sunt ajunşii, somităţile, judecătorii socio-intelectuali.

Este ca şi cum, de la înălţimea mea, de exemplu, a unuia trecut prin universitate, citit şi răscitit, m-aş duce la mama mea, simplă vânzătoare la viaţa ei, şi i-aş spune că e stupidă, că, spre deosebire de mine, care am trăit la Cărtureşti, ea este un banal corpuscul al societăţii. Mama mea sau Ţaţa Ioana de la Frânceşti sau Elena croitoreasa sau Ion sudorul sau oricare alt om care nu face parte din elite.

De ce am ajuns aici? De ce am ignorat oare simpla definiţie conform căreia toţi oamenii sunt egali, diferă doar abilităţile noastre de adaptare în economie şi în societate? De ce îi desconsiderăm pe electrician şi pe lăcătuşul mecanic? De ce oare cei care lucrează în IT se consideră evoluaţi politic, iar cei care sunt la spălătoria auto sunt doar nişte proşti votanţi de PSD?

Nu jobul ne dă valoarea deşteptăciunii, ci doar valoarea produsului pe care îl facem. Şi asta este extrem de relativ. Faptul că un software este mai bine vândut decât o husă auto nu înseamnă că acel croitor de la Faurecia e mai prost decât inginerul IT. Se poate ca un croitor care produce huse pentru Rolls Royce să fie plătit mai bine decât orice inginer IT. Desconsiderarea omului de lângă noi produce un soi de fascism al elitelor, care împarte umanitatea, în mod absurd, în ceva extrem de periculos. Într-o denigrare a părinţilor, a oamenilor din mediul rural, o anatemizare a bătrânilor de la poartă şi în osanale pentru universitari. „Ţaţă Ioana, matale eşti o ţărancă proastă, că ai votat cu Dragnea, însă eu, ziaristul lu Peşte, care am citit 100 de cărţi şi ascult Mozart, sunt deştept şi am votat cu USR”. Este cea mai grotescă abordare a societăţii, una care nu va duce la nimic bun, decât la enclavizarea ambelor sfere.

PSD a fost un partid şmecher aici, pentru că, nu îl laud, dar are psihologi mult mai buni decât are această aşa-zisă dreaptă şi a mers pe ideea de a vorbi blajin cu masele. Când PSD ajunge să înjure elitele foarte rău, nu face decât să practice acelaşi tip de discurs, dar de jos în sus.

În fine, ce vreau să spun este că am ajuns să împărţim lumea după IQ şi nu după respectul muncii. Dacă stai într-o corporaţie, eşti mult mai deştept decât un vopsitor la service. Adică acela, vopsitorul, este clar un prost de stânga, în timp ce corporatistul este o entitate superioară. Cine dă acest drept al judecăţii? Cine oferă dreptul de a-l privi pe tractoristul de la Tomşani sau Dâlga ca pe un prost raportat la Cărtureşti? Acesta este un soi de fascism. Pentru că totul e relativ. Mâine se poate întâmpla un crah al pieţei IT şi agricultura devine vârful de lance al economiei. Tractoristul ar câștiga 2.000 de euro ca salariu, iar IT-istul devine şomer. Devine cumva tractoristul elitist?

A ne jigni naţia, a ne jigni semenii, a te considera născut judecător de popor este cel mai absurd mod cu putinţă de a spera vreodată să ajungi să-l conduci. Inginerul de şantier care îşi consideră subalternii nişte proşti nu va face mare brânză în viaţă. Teorema lui Pitagora pe care o cunoaşte este echivalentă/complementară ca  funcţie socio-profesională cu abilitatea macaragiului de a monta un bloc de 100 de tone.

Aşadar, când vom înceta să jignim bătrânii de la ţară sau sudorii de pe şantier, atunci vom ajunge oameni. Momentan, suntem doar elite goale, autosuficienţi, fără pic de conţinut. Avocatul nu este superior macaragiului şi nici medicul nu este superior vopsitorului de la service. Când vom repeta asta în fiecare zi, atunci vom deveni oameni.

Liviu POPESCU