Depresiunea Loviştei, probabil cea mai frumoasă depresiune montană din România

Este aproape necunoscută, este aproape virgină, este un ţinut care se întinde ca un covor de legende, mituri, poveşti, case şi stânci, o pânză a timpului, între ultima treaptă montană a Făgăraşului, aici, la margine de Olt.

Ţara Loviştei este precum un Tibet istoric, străjuit de munţi din toate părţile, cu două porţi de intrare, prin Câineni şi Racoviţa, un enorm destin al valahilor, care, precum o cetate, se închide în urma pelerinului şi se deschide dincolo, în sufletul lui.

De la Perişani, unde Hobbiţii şi-au ridicat case, pe marginea Coziei dacice, în sunet de tălăngi, unde se prea poate ca Basarab I să fi pecetluit soarta imperiului maghiar aflat în plină expansiune, de aici şi până sub Munţii Tătarului, trecând prin curmătura Titeştiului, avem de-a face cu o poezie românească.

Aici, pe un picior de munte, s-a născut Ţara Românească, a fost primul cnezat ieşit de sub statuia Dochiei, Aici, avem primii logofeţi, primii voinici ai munţilor. Nimeni nu a reuşit să stăpânească mai bine Munţii Loviştei precum ei, urmaşii legiunilor romane, care au făcut culoar transcarpatic prin Tibetul Vâlcean.

Oltul e jos, precum un crai vestit care duce spre Dunăre limbile frumoase ale românilor de peste munţi şi de sub munţi, iar prima treaptă e a Racoviţei, comună cu uliţe înguste, cu peşteri de sihăstrie, cu poteci care urcă spre moţii Boişoarei, privind, din balconul Loviştei, această ţară frumoasă a Vâlcii.

Se aud vecerniile şi utreniile din chiliile preoţilor unşi de spiritul muntelui, se aude vântul prin pădurea de fag la Titeşti şi prin pădurea de brad la Perişani. Caii aleargă sălbatec pe toată această mare agitată şi împietrită de vals. Aici miroase a caravane orientale, care treceau cu mirodenii dinspre Est spre Apus, se aud săbiile cruciaţilor care au traversat pântecul întunecat al Loviştei, spre Oraşul Sfânt, se aud sitele băieşilor căutând aur prin pâraiele Loviștei.

Se aud chemările la atac ale generalului Praporgescu în Marele Război, se aud privighetorile nopţii cântând pe portativele Loviştei. Aici, munţii au fost daţi de toţi Basarabii acelora care s-au născut dintâi, odată cu lumea, pe aceste pământuri scoase din adâncurile mărilor.

Şi aşa au rămas, fiecare munte poartă numele unui sfânt, al unui om, al unui înger.

Loviştea este un podiş spiritual, este zestrea României, pe care o poartă ca pe un medalion Hristic. Poate tocmai de aceea, vreun politician al acestor vremi se va îndura de drumul care taie Loviştea precum o aortă, trupul unui Zeu, şi îl va aduce în mileniul III. Din păcate, acest drum arată ca pe vremea cruciaţilor şi a caravanelor mătăsii…

Liviu POPESCU.