Decreţeii au ajuns la muncă în Spania, analfabeţii au ajuns în politică

Există o paralelă dură a generaţiilor din două decenii consecutive, pe care azi societatea românească le resimte până la baza neuronului, a celui care intră în contact direct cu ele. E vorba de generaţia „decreţeilor” şi generaţia „analfabeţilor”. Ambele sunt vecine temporal, dar tăiate dur de momentul 1989. Altfel spus, prima se încadrează între 1980-1990 şi cea de-a doua între anii 1990-2000. Două generaţii aşezate, din punctul de vedere al bazei motrice de procreere, pe două antiteze. Una forţată de sistemul exterior, şi una de cel interior. În prima secvenţă, Ceauşescu i-a trimis în pat forţat pe ascendenţi, în a doua, libertatea de exprimare i-a copulat pe ascendenţi. Din păcate, în niciunul din cazuri nu s-a dat un traiect armonios de dezvoltare. Plecând numai de la premisa absurdă că părinţii unora s-au copulat pe întuneric, cu un avort interzis, şi ceilalţi s-au copulat pe lumină, dar fără teama avortului.

În fine, cele două generaţii sunt despărţite doar de câţiva ani, în sensul că pe unii i-a prins adolescenţa în debutul falimentului moral al României, în schimb, pe ceilalţi i-a prins pubertatea. De aici, lovituri neuronale masive, care nu puteau fi stăvilite – generaţii TEC, adidaşi cu scai, jeanşi turceşti, sclava Isaura, Vacanţa Mare, debutul manelelor, lejeritatea dascălilor, primii şomeri printre părinţi, lustrele de sticlă, berea la pet. Totul a dus la un declin al profunzimii, al esenţialului, etapele asumate de părinţi se duc nemijlocit spre cele două generaţii şi, astfel, ajungem în prezent, unde întâlnim tineri între 30-35 de ani, orbecăind după soluţii şi tineri între 20-25 de ani, care cred că au toate soluţiile, dar, în fond, nu au nimic, decât un vocabular cu verbe la timpul prezent şi sumar silabisit.

Declinul economic al acestei ţări se bazează, din păcate, pe cele două generaţii care nu sunt specializate în nimic – am întâlnit o fătucă de 34 de ani care spunea foarte sincer că, odată ce patronul te angajează, este obligat să-ţi dea un salariu, neînţelegând că salariul ţi-l produci tu prin plus-valoarea pe care o aduci. De aceea, la multe interviuri, un angajator se trezeşte liber de răspuns la occidentala întrebare „De ce să te angajez pe tine?”.

Ce se va întâmpla cu cele două generaţii proiectate inconştient încă de la facere nu ştim, decreţeii au, totuşi, o mai mare şansă, pentru că îmbătrânesc mai repede şi sunt mult mai mobili (majoritatea celor din Spania şi Italia au între 25-35 de ani, copiind, de fapt, modelul părinţilor, care au rămas fără slujbă în anii ’90 – ’95). Generaţia analfabeţilor este mult mai dificil de salvat, deorece ei nu caută soluţii, ei, după cum am afirmat, consideră că le au, numai că vinovaţii sunt maturii că nu le acceptă. Generaţia analfabeţilor deţine adevărul universal, ei sunt cei care se consideră „occidentalizaţi” doar prin faptul că mestecă etnobotanice, ascultă hip-hop şi trance şi ştiu cele mai multe prescurtări de pe messenger. Sunt chiar şcoliţi în ciclul Bologna, cel patentat de Marga. Dar sunt atât de seci pe interior, încât nu înţeleg de ce, la 25 de ani, nu se descurcă. Probabil că şi de aceea, în statisticile judiciare, delincvenţa la această grupă de vârstă este extrem de mare. Soluţii? Este extrem de dificil de spus care. O reimplicare a familiei şi încercarea de a le facilita o primă angajare… Unii dintre aceşti copilandri întârziaţi au găsit un debuşeu – intrarea în politică, unde s-au adaptat perfect, deoarece au intrat într-un sistem la fel de găunos şi lipsit de esenţă.

Rămâi surprins când vezi un politician de 25 de  ani care vorbeşte mult, demagogic, şi nu spune nimic. Dar captivează.

Mă uit cu groază însă la generaţia născută între 2000 şi 2010, când văd cum arată fetiţele şi băieţeii de 10 ani. Au desfiinţat complet ritmul biologic de creştere.

Mihai IONESCU

articol original (acum trei ani)