De sărbători, la români doar vaca iese…din sat
Stăteam azi la o bere şi vedeam multă lumea prin oraş, mai multă decât de obicei şi am realizat că azi e sărbătoare. Una mare la creştini, aia când Irodiada i-a cerut lui Iord capul lui Ioan Botezătorul.
Prilej cu care am devenit din nou narodnicist, cam ăsta e apelativul cu care suntem botezaţi de progresişti. Noi ăştia care ne cufundăm într-o decupătură din metropolă, în trecut, în islazuri, în natura aia pură, din care ne-am plămădit. Pentru că nu-i aşa? Cine nu e cosmopolit la 30 de ani, nu are cum să nu fie naţional la 40 şi uşor uşor se îndreaptă spre narodnicism cu cât trece în vârstă…
Când eram inginer la astfel de zile, se lucra până la prânz. Şi nu chestii de heirupism, ci undeva cu măsură. Majoritatea băieţilor mei erau din rural, acolo unde doar vaca iese la păscut de sărbătoare. Unde nu ai voie să baţi un cui, nevasta, să umbli prin grădină sau la pădure. E sărbătoare. Băieţii mei la ora 12 opreau munca, mâncam şi apoi era sărbătoare. Fie cu bere, cu poveşti, cu ironii. Şi eram liberi. O cutumă a vieţii, a noastră, deşi nu eram prea duşi la biserici.
Spre deosebire de „ţară”. Acolo unde bunică-mea era extrem de bisericoasă. Chiar dacă îl confunda ea pe Ioan cu Iisus uneori, biserica şi crucile roşii din”călindar” erau sfinte. Nu aveai voie să faci nimic. Decât animalele. Singurele care nu ştiau ce e aia sărbătoare. Vacile, porcii trebuia să mânânce, nu? Iar pentru noi, copiii era parfum. La joacă. Nu tu cules de prune, nu tu muncă. Erau ultimele zbateri ale verii şi parcă de sărbătoarea asta, începea să miroase a struguri prin tot satul. Dădeau în pârg. Sărbătorile la ţară erau tabu. Erau pline băncile de la poartă, cooperativa şi bufetul de lângă. Se făcea politică agrară. Unul mai cu tupeu înjura la brigadierul de ceapeu şi de aci ajungea la Ceauşescu, de-l lua muierea acasă pe sus şi îi spunea să tacă din gură. Muierea işi lua doi Dumnezei dar atât. Noi copiii rădeam de ei. Atunci când ne luam bomboanele alea din punga de hârtie, alea lipite una de alta.
Dar era zarvă, pentru că tot satul rămăsese în sat. Şi nu pe câmp. Vacile veneau de la păscut, le vedeai stând în faţa fiecărei curţi, pentru că ele ştiau unde le e casa şi unde erau aşteptate cu găleţile pline cu apă, de se auzea în fiecare curte „padăp padăp padăp”. Târziu m-am prins ce se strigă.
Azi oraşul nu mai ştie ce e aia sărbătoare. Decât prin faptul că maşina de spălat automată nu mai spală şi nu se aude aspiratorul. La unii doar, pentru că sunt şi apartamente unde bormaşina e guralivă.
Pe linia progresistă se cere anularea acestor cutume. Sunt desuete. Nu mai sunt la modă. România trebuie diluată într-o masă europeană. Iar ultimele rămăşiţe ale islazului mental trebuie ironizate. Trebuie să importăm obligatoriu citadinul, universalul, să anulăm particularităţile, să devenim mai întâin homo europensis şi apoi homo universalis. Fără identitate, fără babele şi moşii de la poartă, fără desinenţa noastră în ADN. Oare e corect? Aşa trebuie?
Atunci de ce căutăm un restaurant chinezesc, unul italian, unul libanez? Ironic, elitele universaliste îşi dau întâlnire la Irish Pub…În Copenhaga cea mai căutată bucătărie este „Hertegovina”.
Aşadar, eu cred că identitatea ne defineşte. Cutumele noastre, sărbătorile româneşti, asta este România mea. Ce ar fi dacă am purta-o cu noi pe unde ne ducem. Şi să nu spunem că suntem neptuncioşi, că ne e ruşine cu ţara asta…. Ţara unde de sărbători, doar vaca iese din sat.
Liviu POPESCU
