De ce îmi iubesc eu România asta nebună!
Pentru că m-am trezit azi cu plăcere, cu un sentiment atât de cald de la cafeaua pe care am savurat-o, în mijlocul curții mele, între copacii mei, plantați acum 7 ani. Cu animăluțele mele. Simțindu-mă bine că aici, în România mea, am reușit. Și nu sunt singurul. Ca mine mai sunt milioane de români care au reușit să fie bine, să aibă copăceii lor, cățeii lor, casa lor cu beculețe de Crăciun.
Pentru că România este o matrice în care, dacă vrei, dacă tu crezi, dacă știi să faci bine și profesionist, te poți bucura de brăduțul, de arțarul, de stejarul tău.
România este un tărâm care îți oferă o deltă de vis, de departe un loc absolut fascinant, definit drept Amazonul Europei. Ca o continuare firească, povestea Mării Negre, sălbaticia ei, ca a unei femei nebune, acolo la Gura Portiței, la Vadu, te face să o iubești, așa rece, tulbure şi zvăpăiată cum e.
România este un compozit spectaculos mixând bucovinenii obcinelor, moldovenii aspri ai Prutului, dunărenii negricioși, bărăgănenii ciulinilor, oltenii cobilițelor, transilvănenii sfătoși, oșenii ageri, secuii mustăcioși și sașii domoli, tătarii lui Uruma şi țiganii dansatori, minaretele din Dobrogea, reformații Bisericii Negre, catolicii clujeni cu bisericile de lemn sălăjene sau cele care înțeapă cerul din Bârsana sau cu acele micuțe monade de pe dealurile Olteniei. Este un potpuriu al orașelor apusene din Bihor, Sibiu, Cluj, al târgurilor zgomotoase de pe malurile râurilor Munteniei, al vulcanilor noroioși buzoieni, al munților cu stânci meridionali sau al munților care valsează în Apuseni. Sau al frânturii de Dinarici, cum sunt mehedințenii. Al cazanelor din Clisură. Al mănăstirilor sobre catolice sau al cucernicelor ortodoxe.
E România care începe să aibă drumuri bune, chiar și autostrăzi, cu noi fabrici, fie de-ale noastre, fie ale prietenilor din comunitatea europeană. Cu ferme, cu oameni care își construiesc cariere, cu corporatiștii din Pipera sau cu chimiștii de la Vâlcea, cu mii de antreprenori care au îndrăznit să se avânte, de la buticul de la poartă la mari firme de IT. Este o Românie variată, eterogenă, dar o Românie în care românii, stând în frig şi ninsori, au schimbat regimuri în stradă atunci când statul a luat-o razna.
Este o Românie care poartă demn una din steluțele comunității. O Românie care are și peisajul de tip austriac, și „alpii” elvețieni, și burguri nemțești. O Românie care crește, renăscută după 1990, greu, dar cu un singur sens. O Românie apostolată de Andrei, o Românie unde grecii au creat primele orașe, unde l-am găzduit și pe Ovidiu, nedorit de împăratul cel mare. O Românie plină de fortificații romane, o combinație între tracii de început și latinii lui Romulus. O Românie care i-a împrumutat pe Corvini să fie regi maghiari. O Românie care, deși intrată mai târziu în istoria lumii, a venit cu Eminescu și Enescu, cu Eliade, Cioran și Țuțea, care nu a avut nimic împotrivă să-l adopte pe Carol I, care a folosit inteligentul tertip de a-i păcăli pe toți la 1859 pentru a se naşte frumos cu un nume nou.
O Românie care a murit la Odessa, la Sevastopol, la Oarba de Mureș și în Tatra. O Românie care a sperat, 50 de ani, că va exista și decembrie ’89. O Românie unde azi se ridică al 5-lea pod din Europa. O Românie plină de contraste, dar în care fiecare român este liber să-și caute singur fericirea.
E o Românie a colindului în decembrie, a Paștelui care miroase a curat în primăvară, a iubirilor sălbatice de pe plajele de la Vamă sau de la Corbu. A toamnelor colorate în subcarpaţi. E o Românie care îți dă încrederea că, dacă vrei să contruiești, o poți face.
De asta m-am trezit azi-dimineață binedispus. Pentru că România mă trage ca un resort. În lumea mare, acolo pe unde m-au dus pașii, am spus mereu, în engleza mea stricată: ”I am a Romanian”. Am fost privit și curios, și admirativ, și cu aroganţă. Dar nu a contat. Pentru că România mea este cordonul ombilical, acela care mă leagă ca o ancoră de frumosul pământ al Vâlcii mele.
La mulți ani tuturor celor care simțiți ce am simțit eu azi!
Liviu POPESCU
