De ce idealizăm Diaspora şi nu îi respectăm şi pe românii care muncesc cinstit şi se descurcă aici în ţară?

Au trecut 2 săptămâni de la mitingul diasporei, timp în care am refuzat să scriu vreun material sau să fac vreo analiză a acestui eveniment pentru că am privit şi filmele protestatarilor, şi pe cele ale jandarmilor. Multe lucruri penibile şi la unii, şi la alţii, multe exagerări în ambele tabere, un meci mediocru, spre deosebire de alte proteste paşnice din ultimii 2 ani sau chiar din ultimii 10. Nu mă număr printre cei care înjură jandarmeria şi nici diaspora românească.
Însă nu pot să nu taxez o exagerare pe care am întâlnit-o foarte des pe Facebook, am auzit-o personal şi care, într-un fel, mă priveşte şi pe care o iau ca pe o discriminare faţă de câteva milioane de români.
Să o luăm pe rând. Este de apreciat faptul că în ultimii 10 – 20 de ani, mulţi conaţionali de ai noştri au considerat că vor mai mult. Iar într-o ţară unde salariile erau extrem de mici sau şansele de a avea o carieră erau destul de reduse, foarte mulţi români nu s-au regăsit şi au luat calea pribegiei. Este dreptul omului de a-şi căuta singur fericirea sau mulţumirea/bunăstarea. Asta nu înseamnă că ei sunt buni şi restul sunt slabi. Am citit de zeci de ori pe aici despre Diaspora muncitoare, harnică, cinstită, despre patriotismul celor din afară. Dar nu am înţeles. A idealiza o categorie înseamnă a minimaliza o alta? Respect disaporei, dar nu există o graniţă între românii din afară şi cei din ţară.
Mă număr printre milioanele de români care nu au plecat din ţară, deşi, imediat după absolvirea studiilor universitare, am avut această oportunitate. Nu am mers în acea direcţie, ci am ales, ca orice alt român, să mă însor, să am familie, un job. Şi am plecat şi eu, ca mulţi alţi români, de la chirii, de la un salariu dat pe utilităţi, şi altul pe cheltuieli, şi, treptat, de la sucul băut pe bancă într-un oraş străin, am început a-mi construi ” the Romanian dream”, adică locuinţă, familie, copii, pisici şi câini. Şi un loc în societate. Ca mine sunt milioane de români, sunt mii de sudori, lăcătuşi, zidari, strungari, instalatori, ingineri, electricieni, avocaţi, medici, profesori, antreprenori, funcţionari publici, fermieri etc., care lucrează şi au familiile aici. În România, numai dacă nu vrei să munceşti nu ai. Nu este paradisul, nu curg banii la robinet, e drept că trebuie să depui eforturi, poate mai mari decât dincolo. La un moment dat, eu am avut şi 3 joburi, dar, în fine, am vrut pentru mine un confort.
Sunt cel puţin 10 milioane de români care trăiesc aici, în ţară, şi nu rău. Nu fură, nu cerşesc, nu înjură România. Au rate, merg în concedii, se trezesc dimineaţa, se culcă noaptea târziu pentru a avea un confort, ei, copiii lor, părinţii lor etc. Plătesc taxe, impozite, sunt good citizens şi, atunci, de ce să lăudăm numai pe unii, şi pe alţii nu?
Exacerbarea aprecierii unei categorii sună ca şi cum am desconsidera o alta. Prietenii mei trăiesc în România, vecinii mei trăiesc în România şi garantez pentru majoritatea dintre ei că nu fură, nu fac evaziune, nu dau spargeri la bănci, dar şi-au îndeplinit treptat acest „Romanian dream”. Astfel încât îşi fac concediile aici sau în afară, caută city break-uri, se interesează de şcoli bune pentru copiii lor, îşi sapă o curte, îşi cresc un căţel prin bătătură.
Iar aceşti români din ţară, care trăiesc cinstit, nu sunt toţi „pesedişti proşti şi manipulaţi”, care trebuie brusc treziţi la realitate şi educaţi de o „diaspora matură politic şi anti-PSD”. Nu pot înţelege cum de divizăm România în două entităţi, în cei de aici şi cei de dincolo. Ridicăm în slăvi pe unii, şi pe alţii îi minimalizăm.
P.S. Scriam recent, pe Facebook, faptul că un antreprenor vâlcean caută forţă de muncă în construcţii aici, spunând că oferă până la 1000 de euro pentru meseriaşi şi minimum 2000 de lei pentru un necalificat. Joi am întâlnit alt antreprenor. Reacţii? „Vrăjeli”, spuneau comentatorii, fără măcar a încerca să afle dacă e sau nu… Uite că e aşa! Am vorbit personal cu salariaţii, care mi-au confirmat.
Liviu POPESCU