Dacă aş fi avut 25 de ani, aş fi plecat din ţara asta definitiv, pentru că mi-e frică de ea

Neşansa a fost însă că, la vârsta aia, am ajuns pe unul din şantierele patriei, izolat de lumea proastă şi decrepită din exterior, şi nu am avut contact şi nici nu am fost interesat de instituţiile statului, decât hăt, târziu, când prinsesem deja rădăcini familiale şi plecasem din munţii hidroenergeticii româneşti.
Dar acum simt că mă apucă o silă, o stare de lehamite când văd atâta prostie, ipocrizie, incompetenţă, superficialitate. Când văd politicianismul unui şef de stat care se poziţionează Gică Contra doar pentru că e în campanie electorală, un neamţ pe care l-am votat acum 5 ani, luat de valul emoţiei teutonice. Şi acest individ are toate şansele să ajungă din nou la Cotroceni. Mi-e silă de o ţară care e condusă de o gospodină care, în altă stare de fapt, în altă Românie, ar fi croşetat goblenuri, ca să le vândă la sârbi, împreună cu caiete de dictando; mi-e silă că ţara asta a încăput, timp de 3 ani, pe mâna unui bişniţar de teleorman, căruia toată lumea îi făcea „Manitu”. Mi-e silă de politrucii PNL, care fac scandal cu privire la PSD, dar au aceeaşi placentă politică, aceleaşi apucături, aceleaşi pişoare politice şi scot pe gură aceeaşi flatulaţie.
Mi-e silă de aceste ifose pe care le văd seară de seară la TV. De predictibilitatea frazei, de ipocrizia tuturor, de nesimţirea acelui consilier parlamentar PSD, care se dădea rotund în faţa unui miliţian – indivizi care au ajuns în tot felul de funcţii fără să citească măcar o carte, fără să ştie care este supinul unui verb sau teoremele de congruenţă. Mi-e silă de toate fufele care plimbă oraşul, cu extravaganţă şi nonşalanţă, ştiind clar că doar prin curvăsărie au ajuns în tot felul de posturi publice. Mi-e silă de toate instituţiile statului: OPC, Gardă de Mediu, Statistică, Ape, Agricole, CNAIR-uri, sunt pline de proşti, de clienţi politici, de la PSD-ul lui Iliescu, până la PNL-ul lui Iohannis. Care nu fac nimic. Nu avem drumuri, dar avem o ţară poluată şi o agricultură care apelează la tradiţia cu paparudele; avem un parlament care funcţionează 3 zile pe săptămână, plin de graşi, de oligofreni, de îmbuibaţi, dintre care unii, încă din ’90, şi-au lăsat forma curului pe acele scaune, apucând Camera Deputaţilor sus, la Mitropolie. De o presă care dovedeşte că România a pierdut cele mai bune ospătăriţe sau cei mai buni chelneri, aceştia alegând să facă pe jurnaliştii…
Mi-e lehamite de postaci de facebook care se cred mari cunoscători a tot ce mişcă în ţară, deşi stau într-o casă ce pute a lene, care au un laptop sau un android, o masturbare în miez de noapte şi dau lecţii de viaţă şi de muncă.
Mi-e groază de nivelul minim de funcţionare neuronală la care am ajuns, de un sistem în care totul se bazează pe pile. Chiar şi a deveni zugrav la un spital înseamnă şpagă, ca „să te faci handicapat”, dai şpagă la doctor, la comisie, la mă-sa şi tac-so. Este groasă, fraţilor! De multe ori îmi vine să urlu, să nu mai joc acest teatru stupid când ies pe poartă, să le spun multora cât sunt de becisnici, cât sunt de falşi, cât de ipocrit zâmbesc şi cât de semidocţi sunt. Mă cert, acum 3 zile, la telefon, cu un politician care a devenit politruc de Vâlcea, de îmi venea să-i crăp capul la cât de arogant şi mitocan este. Îmi vine să scriu pe toţi pereţii, cu stil Colibri sau Arial: „Muie PSD”, „Muie PNL”, „Muie Politicieni şi Muie Poliţie”, „Muie Justiţie”, pe toate site-urile şi la toţi imbecilii care se dau călugări sau maici nedeflorate… la utrenie.
De multe ori simt că nu mai rezist şi că e prea târziu pentru mine. Trăiesc într-o ţară plină de proşti, de oameni răi, de analfabeţi şi ipocriţi, de hoţi mărunţi şi de panarame. Ăsta este statul nostru, asta este societatea în care trebuie să zâmbeşti diplomat ca să nu ajungi la clinici de psihiatrie.
Dar vii acasă, închizi poarta, bei un pahar de ţuică, mângâi un pisoi din bătătură, priveşti un cedru argintiu cum a mai crescut un pic şi te calmezi. Până când îl vezi pe Iohannis care vorbeşte ca un robot, vezi o Viorica, aia care îţi aminteşte de tanti Lucica cea grasă, de la 4, care umblă în capot şi neepilată, un Cumpănaşu care se hrăneşte cu cadavre şi alţi terchea-berchea de România.
Dacă aveam 25 de ani, plecam, dracu’, în lume şi acolo rămâneam. Chiar dacă luam cu mine numai Rapsodiile lui Enescu, să le ascult când îmi aminteam că există o ţară care mi-a dat o limbă şi un crez.
Liviu POPESCU