Cum se fură drama mamelor fără copii, a taţilor în lacrimi, plecaţi la muncă în Italia… de către unii români din Anglia

La începutul lunii februarie am fost plecat, pentru câteva zile, în zona Napoli, bucurându-mă de acea parte de Italie frumoasă, mă refer la Capri, Coasta Amalfi, Pompeii… Dar nu despre asta este vorba, ci despre tumultul sufletesc dramatic pe care l-am surprins, din întâmplare, la Otopeni, în momentul îmbarcării, şi pe care am ţinut să-l notez.

Atunci am realizat că 90% dintre pasageri nu erau turişti ca mine, dimpotrivă; era o frescă a României care şi-a luat lumea în cap, făcând sacrificii uriaşe pentru un venit decent. Oameni care plecau pentru 1.000 de euro, în medie, dintr-o ţară unde nu ar câştiga mai mult de salariul minim pe economie. Oameni care au copii şi care doresc, evident, mai mult pentru viitorul acestora, ceva ce nu le-ar putea oferi, din 1.200 de lei net, în România.

Drama era (şi este) colosală, pentru că ultimele conversaţii de dinainte de îmbarcare erau cu copiii, soţii, soţiile, părinţii, un fapt care, efectiv, m-a bulversat.

Nu ascund că, la întoarcere, am găsit tot români în avion, tot 90%, dar nu le pot descrie fericirea şi bucuria că veneau acasă, poate doar pentru 2-3 zile.

Am scris la cald acel material (vedeţi aici), nebănuind că el va avea un impact emoţional atât de mare, încât să fie preluat de zeci de site-uri, propulsând ziarul Râmnicu Vâlcea Week pe un onorant loc 9 în top trafic naţional. Nu am căutat, evident, faimă, ci m-au bucurat unitatea şi emoţia românilor de peste tot.

Dar…

Din păcate, acum 2 zile, un prieten din lista de Facebook mi-a semnalat ceva urât, ceva grotesc, ceva care nu poate fi definit.

Un român din Anglia, ulterior am aflat că este româncă, Andre Săpunaru, probabil aflată la muncă în această ţară, a furat relatarea acestei drame şi, căutând un rating personal, a copiat 99% din tot acest reportaj, schimbând doar aeroportul şi cursa. Aeroportul a devenit cel din Suceava, şi cursa, una de Londra. Păcat.

Exploatând o dramă, efectiv, căutând laurii de anonimat, Săpunaru a furat tristeţea unor oameni, folosindu-se de emoţia textului şi vrând să pară altceva. Nu ştiu dacă Facebook-ul, pe care l-am sesizat, va face ceva cu privire la acest plagiat, dar, dincolo de asta, gestul în sine nu poate fi comentat, pentru că furtul de lacrimi nu cred că are prevăzută o pedeapsă în vreun cod, cu excepţia celui etic.

Ceea ce-mi pare trist însă este că un român, plecat tot la muncă în afară, şi-a furat semenii şi colegii de suferinţă. Asta mi se pare grotesc. Una era dacă o făcea o gazetă din ţară sau un ziarist care voia reclamă gratuită (ar fi fost motivat sau explicabil acest furt), dar tu, româncă, Andre Săpunaru, din Anglia, să îţi baţi joc de suferinţa alor tăi şi să faci un brand din lacrimile părinţilor care pierd, luni de zile, mângâierea fizică a micuţilor când adorm în pat doar cu bunicii, mi se pare diabolic.

Dacă aş fi în lista acestei femei, m-aş retrage ruşinat. Un hoţ de iluzii şi de lacrimi nu are nicio scuză.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *