Cum s-a ales praful de averea Brâncovenilor, povestea prinţului francez care a murit în România

Născut si crescut in Franta, printul Brancoveanu si-a trait ultimii 20 de ani de viata sub regimul comunist. In subsolul unei case de pe Str. Frumoasa.

Printul Basarab Brancoveanu s-a nascut pe 1 octombrie 1875 la Amphion-les-Bains, in Savoia – Franta. A fost botezat Mihai – in onoarea nasului sau, printul Mihail Sturdza al Modovei, care ii era si unchi din partea mamei, si Constantin – in onoarea ilustrului stramos caruia ii purta numele si titlurile, Constantin Brancoveanu, suveran al Tarii Romanesti intre 1688-1714.

Si-a facut educatia in Franta, unde a studiat Filosofia si Literele. Si, desi nascut si crescut in strainatate, nu a uitat niciodata ca este roman, ca are o patrie si ca, dupa pilda ilustrilor sai stramosi, este dator sa-i inchine toata viata sa. Decide sa se intoarca acasa si sa se implice in politica.

S-a indreptat la inceput spre liberali, considerand ca este singurul partid suficient de dinamic ce corespundea spiritului sau. A fost ales, mai intai, vicepresedinte al Consiliului general de Prahova, iar mai tarziu deputat al Colegiului II de Botosani. La 30 mai 1907, este ales deputat la Colegiul al III-lea de Olt, cu 1.045 de voturi. Rivalul sau, nimeni altul decat „Nababul” – George Gr. Cantacuzino, obtinuse doar… 22 de voturi. Ca deputat liberal, s-a distins prin activitatea sa in lucrarile Camerei si a fost membru in „Comisiunea bugetara”. Locuinta sa din Str. Scaune devenise punct de intalnire pentru toti intelectualii si „pentru toti aceia pe cari ii nelinistesc marile probleme politice si sociale ale timpurilor noastre” (Theodor Cornel, „Figuri Contimporane”, 1911). Se implica, nu o data, in miscarile care promovau unirea Transilvaniei cu Regatul. Invitat in 1908 si 1909 de patriotii romani in Arad, Constantin Basarab-Brancoveanu e primit cu imnul regal.

In 1913 intra in conflict cu Ionel I.C. Bratianu, datorita unor chestiuni legate de expropriere, si pleaca de la liberali. Se inscrie in Partidul Conservator, unde devine membru in Comitetul Executiv si sef al organizatiei judetene Romanati. In alegeri e ales deputat al acestei circumscriptii electorale.

Va incerca sa reorganizeze Cercul de Studii Conservatoare – pe care il finanteaza anual cu 12.000 lei (aur) – , dar intrigile abile ale lui Constantin Argetoianu („acest bulibasa al oportunismului fara scrupule”, cum avea sa-l caracterizeze Gafencu) il impiedica sa duca lucrurile la bun sfarsit.

 

Argetoianu nu-l avea la suflet pe printul Brancoveanu si recunoaste asta in memoriile sale. „Avea parale si nu era prost, scrie el, dar era cam hahalera si nu putea fi omul care sa stranga lume in jurul sau, (…), dar era un luptator leal si se supunea totdeauna soartei, fara sa murmure”. Si adauga apoi: „Brancoveanu – pe vremea aceea nu se ruinase si nu se bagatelizase inca, – se agita mult si reprezenta in politica o nadejde pe care liberalii si conservatorii si-o disputau…”

Loial si, mai ales, util partidului din care facea parte, printul Brancoveanu va fi unul dintre cei ce vor incerca sa medieze conflictul intre Nicolae Filipescu si Alexandru Marghiloman intre 1915-1916. In 1915 este trimis in misiune diplomatica in Italia, pentru a obtine informatii privitoare la eventuala intrare a Italiei in primul razboi mondial, de partea Antantei. Fusese permanent un adept al aliantei cu Franta, Marea Britanie si Rusia.

Dezamagit insa de politica filo-germana a lui Marghiloman, printul paraseste si Partidul Conservator in 1917, aderand la Conservatorii-Democrati ai lui Take Ionescu. Slabiciunea si lipsa de reprezentativitate a Conservatorilor-Democrati il vor determina in 1919 sa se retraga prin manifest public din partidul takist.

A fost in favoarea exproprierii in 1921-1923, chiar daca aceasta atingea interesele sale directe, si a cedat 27.000 de hectare, sustrase din 11 latifundii, considerand ca progresul Romaniei merita un asemenea sacrificiu. 5.400 de familii de tarani au fost astfel improprietarite. Surprinzator, desi relatiile cu Argentoianu nu erau dintre cele mai cordiale, in iunie 1932, printul Brancoveanu va deveni membru al Partidului Agrar creat de acesta. Istoricul Nicolae Iorga avea sa scrie despre cariera politica a printului Brancoveanu: „n-avea nici o legatura politica si, castigat la un moment de liberali, s-a despartit in urma unei grosolane sarje in Camera contra printilor, din partea unui om de o nerozie deosebita (n.r. – I.I.C. Bratianu) pentru ca sa-si caute un loc in deosebitele directii ale Dreptei fara a gasi vreodata ce merita priceperea sa iute si multele sale cunostinti.”

In 1900, la numai 25 de ani, printul Brancoveanu era cel mai bogat proprietar funciar din Romania si unul dintre primii cinci cei mai bogati oameni din Romania. Cu doi ani inainte il mostenise si pe varul sau primar, Alexandru Filipescu, care ii lasase, printre bunurile imobiliare, resedinta sa din parcul Filipescu (n.r. – azi, sediul Partidului Democrat de pe str. Modrogan). In anii 20 se va concentra mai mult pe administrarea pamanturilor ramase: Brancoveni (sediul familiei inca din 1518, in judetul Romanati), Rastu si Boureni (Dolj; mosia Rastu apartinea de 500 de ani familiei), Momiceni si Coteana (Olt), Breaza (Prahova), Tiutu (Romanati), Obilesti, Stefanesti si Sarulesti (Ilfov), Letea Veche (Vlasca). Incearca sa compenseze pierderea catorva mosii, practicand agricultura intensiva si ajungand sa detina cateva dintre cele mai mari si mai eficiente ferme-model din Romania. La sfarsitul anilor 30 insa cateva plasamente financiare neinspirate erodeaza finantele averii Brancoveanu, iar printul e nevoit sa ipotecheze si apoi sa vanda Vila Brancoveanu (sediul PD) si Villa Bassaraba din Amphion.

 

Când au venit comuniştii la putere în România, prinţul CONSTANTIN BASARAB BRÂNCOVEANU avea 70 de ani, toate proprietăţile sale au fost naţionalizate. În anul 1948 i-au fost confiscate drepturile asupra Spitalului Brâncovenesc, iar în 1949 dat afară din toate reşedinţele deţinute. Deşi avea posibilitatea să plece din ţară, a refuzat, alegând să moară în România, fapt petrecut la 22 august 1967, când avea 92 de ani.
Dupa 1989, urmasii lui Basarab Brancoveanu au revendicat proprietatile ramase. Au castigat in instanta, dupa un proces ce a durat mai bine de 5 ani, conacul de Floresti-Stoenesti, care a fost vandut apoi unei societati italiene. Conacul de la Breaza a fost vandut si el, iar o parte din mosia de acolo a fost donata municipiului Breaza. Şi nu a mai rămas nimic….decât istorie.

TITLURI NOBILIARE SI DISTINCTII Printul Basarab Brancoveanu era Conte de Ungaria, print al St. Imperiu Roman si al St. Impreiu Romano-bizantin, cavaler ereditar al clasei superioare a Ordinului Imperial Constantinian St. Gheorghe. Titlurile sunt mostenite si recunoscute de Casa de Austria. A fost decorat in Romania cu distinctiile: Cavaler al Ordinului „Legiunea de Onoare” si ofiter al Ordinului „Steaua Romaniei”

Astfel se încheie trista povestea a familiei Brâncovenilor, cei care la Horezul Vâlcii, au oferit universalităţii, un monument unic –Mănăstirea Hurezi (jurnalul.ro)