Cum, în acest an, mi-au desacralizat Paştele politicienii, inclusiv guvernanţii, transformându-l într-un Telefestival al tradiţiilor

Nu sunt dintre aceia care pelerinează la Boca sau pupă moaşte prin catedrale, nu am răbdare să stau la liturghie mai mult de o oră, sunt unul dintre credincioşii care merg la biserici şi doar aprind lumânări la vii şi morţi, admiră o arhitectură, sunt fascinaţi de un complex monahal, cu precădere de stilul lor administrativ şi curăţenia care oferă o terapie cromatică.

Religia, pentru mine, curge din scrierile lui Steinhardt, din tot complexul de scrieri filosofice de-a lungul celor două milenii cristice, din revelaţia pascaliană. Este mai mult decât o legendă urbană. Este o provocare pentru suflet, un dialog sporadic, dar profund, cu Dumnezeu, atunci când mă aflu cuprins de dilemele vieţii. Este un miracol. Precum Paştele.

Clasa politică de azi şi miile de specialişti au făcut ceva, au desacralizat Paştele, l-au transformat într-un pericol social şi medical. Anulându-i esenţa metafizică. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Dacă religiozitatea oferă imunitate. Dacă biserica este Casa Domnului, de ce nu i se dă această şansă? I se anulează din start ideea miracolului care stă la baza creştinismului. Pandemia, panicile şi politicile statului laic au redefinit în termeni ştiinţifici adunarea ecleziastă.

Paştele, în acest an, nu mai e sacru. E doar un moft, o „preţiozitate” a poporului de a lua lumină, iar guvernanţii şi medicii ne spun că şi asta este un pericol, chiar dacă se chinuie să ne facă hatârul, cu multe rigori. Aşa o fi, nu avem de unde şti, dacă altfel ar fi… altfel.

Paştele este sacrificiul unui OM, un sacrificiu pentru umanitate şi o reînviere, singura din istoria lumii despre care s-a scris, cel puţin în patru evanghelii. Singura reînviere cu martori, un miracol care a provocat o schimbare uriaşă în destinul umanităţii, oferind omului perspectiva unui Dumnezeu, a unei terapii, a unei scheme morale, o schimbare profundă în faţa morţii, o trăire astrală. Un miracol la care Paştele te face, chiar dacă eşti un creştin mai puţin practicant, să te gândeşti câteva minute din an.

Oare religia, Biserica, sacrificiul lui Iisus ar fi mai puternice decât o contagiune cu Coronavirus? Acesta e sensul acestor zile. Dilema care nu are cum să nu te facă să te gândeşti la ea. Pentru bătrânii de la ţară, ultimii purtători cu smerenie a icoanei în modul lor de viaţă, apelul clasei politice şi al specialiştilor sanitari este chiar…o blasfemie. Din păcate, ei sunt şi cei mai vulnerabili în această pandemie. Ar fi imunizaţi oare în faţa acestui virus prin miracolul pascal? Nu ştim şi nici nu putem să testăm asta în vreun  fel. Deşi, acum o lună, dintre enoriaşii care s-au împărtăşit cu aceeaşi linguriţă, niciunul nu s-a îmbolnăvit de Covid. Dar ştiinţa ar găsi imediat o explicaţie pentru acest aspect.

Sfintele Paşte au căpătat, în acest an, un statut de festival anulat, de tradiţie folclorică, un statut de telePaşte, miracolul, eclezia au fost anulate, printr-o decizie corectă ştiinţific, dar blasfemiatoare din punct de vedere canonic. Metafizica şi harul, imunitatea spirituală, protecţia divină au fost anulate apriori, nedând nicio şansă omului religios să-şi testeze iovismul. A fost anulată apriori însăşi minunea de acum 2000 de ani. Un  Paşte desacralizat prin mesaje apocaliptice.

Cât de sinistru a sunat chiar discursul preşedintelui „nu sărbătoriţi Paştele la biserici, că veţi muri”. O anomalie, argumentată raţional, dar care loveşte în inima sacralităţii a ideii Paștelui, a reînvierii lui Hristos.

Dumnezeu însuşi îi imunizează pe ai lui în faţa urgiei din Egipt, obligându-i să ungă uşiorii şi tocăria cu sângele mielului, acesta fiind „Paştele meu”.

Nu ştiu cum ar fi fost bine. Este clar că nu putem risca, e un pariu cu viaţa. Dar este un pariu care pune la îndoială miracolul de Paște, îl desacralizează. Gestul clasei politice, chiar dacă este contrar sacrului, este unul argumentat umanitar. El salvează, în prealabil, poporul credincios de un posibil eşec al imunităţii conferite de spirit.

Biserica a fost, secole de-a rândul, salvarea umanităţii. Refugiul, insula. Omul, când fugea din faţa urgiei, a invaziei, demonta prima dată biserica mică de lemn, o încărca în căruţă şi toată comunitatea o remonta acolo unde se ascundea, în mijlocul pădurii. Era vorba de odoarele lor.

Azi, în mileniul ştiinţei, biserica este definită ca un potenţial focar de infecţie şi un pericol mortal pentru cea mai omogenă şi profundă categorie de enoraşi. Aşa o fi? Nu ştim şi nu ne permitem hazardul să ni se confirme sau infirme asta…

Liviu POPESCU