Cum au murit tatăl şi fiul, la aceeaşi vârstă, în acelaşi regiment, cu acelaşi grad…pentru România Frumoasă

Am păsit azi în istoria României frumoase, istoria sfântă a acestui neam şi am văzut ceva:

am realizat cel mai frumos lucru, că, liliecii, crizantemele şi toate florile pământului ăsta românesc au rădăcini vechi de peste 2000 de ani. Au rădăcini frumoase, zdravene, bine înfipte în pământ, au sevă autentică. Sunt rădăcinile noastre, sunt străbunii noştri care au murit pe acest tărâm pentru România. Ei au intrat acolo, sub iarbă, nu să piară de tot, sufletul lor a devenit îngeri iar corpul lor a devenit flori, arbori, păduri, a devenit pământ sfânt al României.

Acest pământ sfânt l-am găsit azi la Bărbăteşti, la cimitirul Mierleşti, unde crucile neamului românesc stau drepte acolo, la dreapta tatălui

Istoria României nu trebuie uitată, nu are cum, nu are de ce. Istoria României este prea puţin scrisă în manuale şi foarte mult doar trăită, doar ştiută prin uliţele satelor noastre. Nu o să găsim mari Enciclopedii ale Jertfelor Românilor pentru Reîntregirea Neamului. Aceste cuvinte sunt spuse acolo, la margine de drum, de cimitir, de acei români anonimi. De acele cruci mici, cuminţi, care plâng noaptea destinul celor care dorm acolo, sub pământul cenuşiu, sub pământul plouat al toamnei.

Povestea noastră începe acum 100 de ani.

„În Comuna Bărbăteşti din Judeţul Vâlcea, în satul Bărbăteşti, Cătunul Mierleşti, există o biserică de patrimoniu zidită în jurul anului 1774”, spune Adrian Buşu. Iar acolo se află o poveste sfâşietoare despre destine, despre eroi cosmici, despre România. În cimitirul acestei biserici, printre puţinele care-şi păstrează pictura originală, se află amenajat un colţ al eroilor căzuţi în primul şi-n cel de-al doilea război mondial. Două cimitire, de fapt două paliere ale raiului, cu două rânduri de sfinţi. Sfinţi români.  Sunt 168 de sfinţi care au nume şi care au cerul lor aici, la Bărbăteşti.

Aici există o reuniune dincolo de moarte, o reuniune pură, un mistic pe care numai Dumnezeu îl putea realiza. Este acea mână nevăzută care a potrivit destinele. Aici, pe pământ, crude, acolo sus, Regale. Avem doi sfinţi între aceste cruci, tată şi fiu.

„În colţul eroilor din cimitirul bisericii Mierleşti, un lucru mă tulbură de fiecare dată: una sub alta, pe o cruce atrage atenţia cele inserate. Un inscris scrie scrie: Ion Avrămoiu – 31 de ani. Sergent-major căzut în luptele de la Plaiul Colţii din 1916.” Pe cea de-a doua este inserat: ”Constantin I Avrămoiu – 31 de ani segent-major căzut în luptele de la Cotul Donului din 1942″, spune Adrian Buşu, din Bărbăteşti, în prezent vicepreşedinte al CJ Vâlcea.

Este cumplit. Este o epopee care nu poate fi rostită cu voce tare, pentru că, în interior, toată România se rostogoleşte şi te umple de acest trecut. Tatăl şi fiul, reuniţi după 26 de ani. Copilul care, la 5 ani, rămâne fără părinte, urcat la cer în Munţii Vâlcii, va urma acelaşi destin, ca, doar după 26 de ani, să piară în luptă, în acelaşi regiment, la aceeaşi vârstă, cu acelaşi grad şi tot pentru România.

„Cumplită identitate – tatăl şi fiul căzuţi la aceeaşi vârstă, având acelaşi grad militar, având acelaşi crez – apărarea ţării. Şi unul şi celălalt făcând parte, deşi încă nu am o certitudine, din celebrul Regiment 2 Dorobanţi „Vâlcea”, care s-a acoperit de glorie în primul război mondial, apărând atât Valea Oltului şi Braşovul în 1916, cât şi contraatacând, în ziua de 6 august 1917, prin Pădurea Răzoarele de la Mărăşeşti, care fusese incendiată de germani, fiind în componenţa Diviziei 13 Infanterie română”, conchide Adrian Buşu.

În cea de-a doua conflagraţie,  Regimentul „2 Dorobanţi Vâlcea” a fost decimat în luptele de la Cotul Donului din 1942, refăcut şi participant la luptele din campania apuseană a armatei române.

În februarie 1945, batalionul 1 al acestui regiment a fost încercuit în localitatea Ulmanka din Cehia. Timp de trei zile, rupţi de restul trupelor române, soldaţii din acest batalion au luptat cu înverşunare împotriva trupelor germane, superioare ca număr şi dotare, şi au respins orice solicitare de capitulare.

Au murit toţi după ce au rămas fără muniţii şi au atacat la baionetă poziţiile germane. Comandantul acestui batalion, Maiorul Avram Zenovie, avea să fie decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a-II-a pentru eroism.

Istoria României este o poveste, şi nu doar o serie de documente şi date, este o combinaţie între o Biblie a Sfinţilor şi un timp terestru. Dar ceea ce rezultă este cu adevărat misticismul unei naţii care nu mai miră pe nimeni că, timp de 2000 de ani, a reuşit să rămână aici. O spun tatăl şi fiul,  cei doi bărbaţi Avrămoiu care, din cer, privesc spre noi, iar noi trebuie să privim cu demnitate această minunată poveste.

Să închidem ochii şi să-i vedem pe cei doi camarazi de arme, zâmbind la marginea tranşeelor, fumând o ţigară şi scriind o scrisoare celor de acasă, copilului de 5 ani care va urca şi el spre acelaşi destin…

Liviu POPESCU