Cum ar fi dacă Școala s-ar deschide fără soboare de popi, primari, depuțați, consilieri…Ar fi o școală normală!
Cum începea școala înainte de 1989.
Ca o cazarmă militară. Toți aliniați, pionieri, uteciști, cei că pătrățele de primară. Detașamente nord coreene aliniate în jurul școlilor gri, unde se cântau cântece patriotice. La o masă era directorul, un mahăr de la partid, un mahăr de la pionieri. Se vorbea în limbaj de lemn, despre mărețele realizări, despre tovrășul și tovarășa, vorbea și fata cu șnur albastru și cei cu șnururi roșii. Profele erau pline de flori. Era o atmosferă solemn comunistă, o liniște totală, toate fetele aveau cordeluță, toți băieții erau tunși regulamentar, cu matricola cusută pe veston. Era o zi grea, apăsătoare, care nu ne ne plăcea, pe cei mici îi îngrozea, îi speria (ai dat de dracu, a început școala) pe profi îi plicitisea, pe părinți, habar n-am ce. Începea seria de educație parentală cu papucul, cureaua, făcălețul.
Apoi suna clopoțelul sau soneria și mergeam câtre clasele cu mese de lemn murdare, scaunele rabatabile, unde preluam manualele vechi, rupte, mâzgălite, de la generațiile vechi, unde prima pagina îi aparține lui Nicolae Ceaușescu. Dura cam două ore totul și apoi plecam spre casă, să ne liniem caietele, să punem etichete, coperți, aglomeram magazinul copiilor să luăm ce e de luat, papuci, rechizite, inele de cravată (cele care se pierdeau cel mai des)
Cum începe școala după 1990?
Un amalgam de kitsch postcomunism (ecleziasto-politic). La o masă întinsă stau solomen și plicitisiți, înconjurați de popi, de tămâie, cadrele didactice din conducerea școlii și politicieni. Primari, consilieri, deputați. Copiii se împing în spate, butonează telefoanele. În spatele lor, părinții butonează telefoanele (se uită la personalități, ”ăsta e ăla?” ”Aia e aia?”) și din cinci în minute mai strigă la Georgel sau Georgiană să vorbească mai încet, ”să stea locului odată”. Mamele mai scot pieptenul și mai aranjează zulufii fetiței. În timpul slujbei, nimeni nu e atent. Se cască. Părinții tați se uită la picioarele profelor, profele se uită între ele la ce haine și-au mai luat „adeversarele”. Se aude destul de des o senerie de telefon, pe ritm de Guță. ”Alo, nu pot vorbi tare, sunt la deschiderea școlii. Nu, nu sunt la birou, vorbește cu Gina, a, stai că și ea e cu copii la școală. Azi nu e nimeni, cred. Te sun eu mai încolo”. Unii copii de primară mai au pe ei costume cu pătrățele. Copiii de gimnaziu sunt pestriți. Fetele de a opta au alură de femei. E un vacarm, haos, se aud șoapte, râsete, căscaturi, iar sună telefoanele. Vorbește primarul despre investițiile din școală, apoi deputatul, directorul dacă are trac se bâlbăie la microfon dar face sluj în fața politicienilor invitați, grație cărora a ajuns pe funcție. Dacă e roșu, politicienii sunt roșii, dacă e galben, atunci politcienii sunt galbeni. Se termină plicitisitoare deschidere. Copiii din primară, grație efortului părinților de a identifica cu 3 luni înainte o învătătoare bună, prin telefoane, schimbat reședință, pile, intră trimufal în școală, profele sunt pline de flori și de atenții. ”Nu avem manuale” este primul cuvânt dar or să vină, strânge cineva banii pentru ele. Se tocmesc deja meditațiile.
Cum ar trebui să înceapă școală, din punctul meu de vedere?
Să fie o zi faină, distractivă, ca o petrecere. Cu muzică, baloane colorate, prăjituri, fără popi (avem deja copii de alte religii sau credințe) în care directorul școlii să ne prezinte absolvenți de top ai școlii, ingineri, medici, inventatori, programatori de succes, actori, să povestească despre școlile de meserii unde s-au angajat toți absolvenții la o companie de succes. Să ne spună câți elevi au participat la concursuri și ce trofee, câti au promovat examenele. Echipa de handbal sau baschet a școlii să facă o demonstrație de 30 de minute. Să ni-i prezinte și să vorbească profesorii care au cercuri de literatură, de robotică, de limbi străine, de dezvoltare personală. Trupa de muzică a școlii să cânte imnul școlii, să fie o atmosferă caldă, familiară, domestică. Să vină consilierul educațional și să povestească copiilor de ce este importantă școala respectivă, ce drumuri în viață pregătește. Consilierul educațional să se adreseze părinților și să le spună cum trebuie să se poarte acasă cu acești copii. Cât de periculos este abandonul școlar, cât de trist este că mama sau tatăl lucrează în străinătate și nu poate fi aici aproape. Și, da printre pricături, directorul poate să prezinte ultimele noutăți tehnice edilitare ale școlii, realizate cu sprijinul autorităților sau după caz să spună dacă nu a fost ajutat.
Părinții să plece după această petrecere, mulțumiți și cu încredere în școala unde și-au dus copii. Chiar dacă din motive obiective ei sunt plecați la muncă în afară.
Din păcate, nimic din ultimul paragraf nu se va întâmpla. De aceea, la această oră, mai bine de o treime dintre cei care s-au înscris acum 13 ani la clasa pregătitoare, au abandonat pe parcurs școala. Cei mai mulți în liceu. Iar dintre aceștia, 90% sunt copii care au crescut cu bunici, unchi, un singur părinte, celălalt fiind la muncă în afară, exact pentru a-i ”oferi copilului un viitor”.
Liviu POPESCU
