Cugetări despre funcţii mari şi despre oameni mici şi oameni mărunţi

Există o categorie profesională, pe care de multe ori nu o vedem atent, deşi ne întâlnim destul de des în timpul zilei cu aceşti oameni. Oameni modeşti, simpli, cu resurse şi posibilităţi limitate care însă nu preferă să stea acasă şi vin totuşi undeva şi muncesc pentru salariul minim pe economie sau chiar cu jumătate de normă.

Mă refer la parcagi, la femeia de la toaletele publice, la vânzătoare de la ziare, la chioşcar, la florăreasa, le o femeie de serviciu. Şi lista e lungă, în care intră şi liftierul. Sunt meserii pe care tehnologia modernă, online-ul, automatele, uşor le scot de pe piaţă. Mulţi dintre ei sunt victime ale acestui progres pe care nu îl înţeleg de cele mai multe ori şi se chinuie să supravieţuiască în acest tăvălug al erei G-urilor.

Sunt oameni simpli aşa cum am spus, majoritatea au nevoi imediate, nu sunt bibliotecari, nu au şcoli înalte, au şcoala lor, o viaţă trăită cuminte, într-un apartament sau o garsonieră, unde îşi ţin de bănuţul ăla muncit cuminte. Parcă o văd pe Mara lui Slavici care îşi număra seara bănuţii de la trecerea bacului.

Probabil că pe noi, ăştia, mari, care suntem preţioşi nu ne interesează viaţa acestor invizibili. Pentru că din păcate aşa sunt ei în realitate, oameni invizbili. Îi remarci abia atunci când te trec nevoile şi trebuie să-i laşi un leu, la closet sau când intri într-o parcare cu plată.

Mai rău, am văzut cum unul care deţinea un jeep se târguia cu parcagiul, încercând să îi argmenteze că stă doar 15 minute şi nu o jumătate de oră, aşa că nu îi dă un 1 leu, ci 50 de bani. Nu mi-a venit să cred.

Aceaştia sunt oamenii care nu stau acasă pe minim garantat, nu caută subterfugii pentru a păcăli statul.

Am citit declaraţiile liftierei, că despre asta vreau să vorbesc, după ce s-a trezit pe drumuri, pentru că doamna Ministru de la Solidaritate, Muncă şi Protecţie Socială (nu e o glumă titulatură) nu a mai vrut-o acolo. Declaraţii de bun simţ, ale unei văduve, care mai avea un pic până la pensie şi, cu vechime cu tot, aduna şi ea 2000 de lei pe lună.

Sunt convins că femeia nici măcar până la bulgari la mare nu cred că visează să ajungă, cred că este genul de om modest care are pisică acasă, se uită la serialele turceşti de pe Kanal D şi se bucură când se vizitează cu vreo prietenă de aceeaşi vârstă. Privind amândouă acest progres social şi tehnologic, fără să înţeleagă mare lucru. Oameni care s-au învătat să trăiască pe felia lor infimă de societate, undeva trecute la statistică, şi altii, care adună restul de 10 şi 5 bani, de la supermarket. Pentru că e bun de o pâine la final de săptămână.

Acesta este genul pe care doamna Violeta Alexandru a dat-o afară. În fine făcând lobby la firma la care femeia lucra să o zboare.

Mă întreb, ce satisfacţie oare pentru omul Violeta Alexandru o fi fost seara, când a realizat că nu o mai vede pe liftiera la muncă de a doua zi. A zâmbit? Era fericită? A povestit familiei cum a reuşit să scape de o „pesedistă prăpădită” care doar apăsa butoane la lift.

Oare ce om poate fi numit acesta? Aroganţă, trufie, uriciune interioară? E un episod profund care argumentează în acest caz ideea de umanitate. Care spune totul despre Violeta Alexandru. Eu nu o să mai am încredere vreodată în niciun gest al doamnei ministru.

Dă-i o funcţie cuiva şi vezi cum se comportă în situaţiile mărunte, spune românul ăla simplu.

Funcţie mare, om mic….

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *