Condamnați să trăim în Republica Ortodoxă Română sau în Republica Europeană România?

România nu se poate desprinde încă de mitologie, de superstiție. Un popor care a fost mai degrabă amator de a adera la cauze supranaturale pentru a-și motiva succesele sau insuccesele existenței sale pe pământ. Toate personajele care au trecut prin istorie, fie cea fake, fie cea hiperbolizată în omagii, au primit într-un fel sau altul steme și aure. Fie că s-au numit Ștefan cel Mare (sincer, nici acum nu găsesc motive pentru canonizarea acestuia), Vlad Țepeș (un psihopat, pe care Matei Corvin l-a arestat pe motiv de derapaje grave de la normalitate), Nicolae Ceaușescu, un fel de proto-Putin valah, toți au fost mutați de mentalul colectiv într-o Scriptură Sociologică, un fel de Pantheon al acestei nații care refuză să-și asume prezentul și firescul cotidian, preferând mai degrabă să spoiască sfinți pe pereții acestei țări, decât să-și asume o responsabilitate civică.

Românul de rând atunci când nu înțelege ceva nu caută să afle rațional esența fenomenului. El face tocmai pe dos. Se sperie de fenomen, îl anatemizează, apoi se retrage într-o zonă de confort a unui trecut mediocru dar pe care îl hiperbolizează și acolo, fortificat începe să blesteme fenomenul. Nu, asta nu este Religie, ci este superstiție. Este o sticlă de agheasmă pe care orice muritor o ține sub pernă pentru a azvârli cu ea, atunci când nu se descurcă. Fuga spre Religie nu înseamnă că românul este credincios. Să fim realiști, în afară generației vârstnicilor și cu precădere din mediul rural, raportarea la biserică este una sporadică și doar ca ultimă soluție. În ceea ce privește preoțimea, mai bine de jumătate este compromisă prin tot felul de fenomene mai mult sau mai puțin legale și chiar morale.

Deci, nu, românul nu este națiune cu tricouri imprimate cu Isus și cu Biblia în geantă, românul este superstițios, nu credincios și confundă temele vitale ale societății, cu datul în bobi, în zaț de cafea, în rudari descântători. Pentru că românul nu vrea și nu caută să înțeleagă ce i se întâmplă, epistemologic.

Sub nicio formă abordarea Relgiei ca materie de bacalaureat nu are un fundament moral și etic, este doar expresia frustrării și a lipsei de orientare în acest nou spațiu ultratehnologizat și în care se pune accent pe profesionalism și pe muncă, criterii fundamentale pentru un confort. Românul care zbiară că vrea Religie la bacaluareat, stă vara în tricou, la scară, cu pet-ul de bere și salivează la fetițele nurlii de 16 ani, de pe scară.

Superstiția ține de foame și de confort la român. Este mai lesne să spui că cineva îți demolează bisericile și tu devii un cruciat în luptă cu globalismul rău și diabolic, o temă foarte falsă. Până una alta globaliștii o duc bine, superstițioșii se mulțumesc cu trei pupături de moaște la Iași (unde se roagă să câștige la Lotto). Este mai ușor să pupi oase de sfinți decât să lucrezi zi lumină într-o companie ”străină Reptiliană” și să speri că la 6 din 49 îl vei învinge pe globalist financiar.

Acesta este românul care vrea Religia la bacalaureat. Pentru a provoca noi generații să trăiască în Evul Mediu Întunecat, care ar putea altera..ce? Confortul, expresia. ”lasă că merge așa, la alții e și mai râu”

Revenind, la bacalaureat ar trebui disciplină de examen Istoria Uniunii Europene, ca matrice în care România face parte și unde s-au născut generații întregi după 2007. Este generația de ”Europeni cu certificat de naștere” care împlinește în acest an 16 ani, cea mai mare, și este o generație născută în altă ordine, una a civilizației, a legilor, a bunului simț, a eticii și echității sociale, a solidarității și toleranței. Pentru că volens nolens, România spre aceste principii de existență se îndreaptă și nu spre chilii rupestre sau spre teocrații întâriate.

Este greu dar educația din păcate nu are cine să o facă. Decât individ cu individ, pentru că generațiile vechi sunt total depășite de prezentul continuu.

Pentru că generația ”europenilor” a celor născuți după 2007 dorește să trăiască în Republica Europeană România și nu în Republica Ortodoxă Română.

Liviu POPESCU